Trandafirii roșii – poem dramatic

Trandafirii roșii – Poem dramatic în trei acte, în versuri, de Zaharia Bârsan. De numele lui Zaharia Bârsan se leagă mai multe volume de poezii, povestiri, piese de teatru și memorialistică. Slujitor al Thaliei, actor și director de scenă, este ctitor al teatrului românesc din Transilvania, primul director al Teatrului Național din Cluj (înființat în 1919).

Zaharia Bârsan

Zaharia Bârsan

Se face ziuă (1914), Trandafirii roșii (1915), Domnul de rouă (1938) sunt creațiile sale dramatice cele mai reprezentative.

Două par să fie dominantele creației sale estetice, romantismul structural al scriitorului și categoria frumosului care-l apropie de estetismul parnasian și, cel puțin conceptual, de formula „artă pentru artă”.

Nici nu surprinde atracția exercitată asupra sa de Oscar Wilde și Hugo von Hofmannsthal, mai apoi de D. Anghel sau E. Garleanu. S-a vorbit de „similitudini” cu Printul fericit, ciclu de povestiri ale lui Wilde, de o posibilă paralelă cu Dorian Gray și cu Claudiu, ultimul, eroul lui Hofmannsthal din Nebunul și moartea, pe tema relației artă-individ-societate, artă și viață: „între Dorian, de pildă, care se sfârșește pentru că nu cunoștea un alt univers decât pe acela al artei, Claudiu, care moare dându-și seama de imposibilitatea eludării existenței, și Zefir, poetul, care se jertfește ca artist pe altarul umanității, se desfașoară se pare o întreaga gama de posibile profesii de credință artistică”
(C. Simionescu).

O operă confesivă, invadată de lirism și sentimentalism sufocant, în care apar siluete de poeți, în ipostaze de călători și visători, ființe perisabile, dar pe care le singularizează harul și le sustrage percepției comune. Zefir pare a fi un prinț-poet venit de departe, care-și misterizează originea și existența, un peregrin care ajunge la curtea împaratului din povestea Trandafirilor roșii. Ca și celălalt poem dramatic, Domnul de rouă.

Trandafirii roșii ar fi ca specie o feerie de tip folcloric, un basm în care personajele poartă nume simbolice extrase din zona folclorului și onomasticii populare (Zefir, Promoroaca, Pâcla, Rouă, Saga, Moș Amurg) și sunt proiectate într-un cadru mitic. Țara mitică a împaratului este amenințată de un dușman foarte puternic. Revine lui Val-Voievod, alesul Lianei, fiica împaratului, rolul de a apăra țara și a-l înfrânge pe invadator. Cândva un cântăreț a adastat la palat și a salvat-o pe domnița asupra căreia plana un blestem, anume să dispară din viață dacă nu i se va aduce în fiecare zi un trandafir roșu. Un poet sau un „drumeț”, „cu fața duioasă, ca de sfânt”, Zefir, va aduce trandafirul înroșit cu propriul sau sânge.

În momentele de cumpănă, el se avântă în luptă asemeni unui arhanghel și salveaza țara. Floarea „visului de sânge”, semn al speranței și bucuriei, este mai ales un simbol al iubirii și al jertfei, Liana îl preferă pe Val, fără să aibă știre de iubirea pe care i-o poarta, cu mari sacrificii, taină ce o ascunde până în final, când întreaga grădină apare plină de trandafiri roșii, misterul florii.

buchet din trandafiri rosii si albi

buchet din trandafiri rosii si albi

În ziua cununiei, se asteaptă ca fata să primească ultimul trandafir și să dezlege blestemul.

Drumețul poet, făcător de miracole, i-l oferă și cade mort la picioarele prințesei. Opera a unui „imaginativ”, a unui „visator”, care adesea evoluează spre miraculos și fantastic, capodopera Trandafirii roșii reflectă plenar tendința romantică dominantă a poeziei și teatrului lui Zaharia Bârsan. Un romantism epigonic, desigur, dar proaspăt înca, cu preferințe pentru simbol și mit, un romantism clasic, în sensul definiției lui Tudor Vianu, iar autorul poemului dramatic un „romantic echilibrat”
(I. Ceuca).

Basmul simbolic trimite direct la romanticii germani. Ambianța basmologică este sesizabilă în decor, în onomastică, în evenimente, în vraja-blestem care face din fiica împaratului o prizoniera a destinului, în salvarea ei miraculoasa (poezia salvatoare a lumii), în frumusetea gestului și sacrificiului poetului (Zefir).

Un destin asumat, deoarece el accepta jertfa voluntar. „Justificarea se află pe planul afectelor și al creației. Iubirea apare aici ca un dat, o fatalitate care nu se explică. Zefir ințelege că nu i se poate sustrage. Dar ea are și o revansă pe planul artistului: e cea care-l inspiră pe poetul Zefir, dăruindu-i, astfel, nemurirea”
(I. Ceuca).

Critica a pus în valoare coincidența tematic-motivică cu Luceafarul. Zefir-Liana ar repeta schema conflictului din poemul eminescian între iubirea aspirație spre cunoaștere și comuniune (Zefir) și iubirea telurică (Liana).

Ar fi vorba și aici de o iubire spiritualizată, cu valoare de destin, platonică. Și aici actul contemplației implică și pe cel al creației. Trandafirii roșii devin atunci simbolul iubirii și jertfei, cu cuvintele autorului: „un poem simbolic în care se arată cum un artist este capabil să jertfească totul, chiar și viața, pentru o idee, în cazul de fața dragostea, fără a cere nimic în schimb”.

În general, trandafirul trece drept simbol al perfecțiunii (artistice), simbol al iubirii care se dăruiește, o mandală mistică.

În sens creștin, este simbolul rănilor lui Christos, transfigurare a picăturilor de sânge. La greci, era o floare albă, dar cand Adonis a fost rănit de moarte, sângele lui a colorat trandafirii consacrați zeiței ocrotitoare, Afrodita.

Roșul și albul „apar cu valoarea lor simbolică tradițională, pe toate planurile, de la cel profan la cel sacru: în deosebirea ce se face între ofrandele de trandafiri albi și trandafiri roșii, ca și în diferența dintre noțiunile de pasiune și de puritate, pe de o parte, și cele de iubire transcendentă și de ințelepciune divină, pe de altă parte”
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, voi. III, 1995, p. 177).

înroșirea trandafirilor din finalul poemului dramatic al lui Zaharia Bârsan este semn al creației animate de iubire și al frumuseții în stare pură. Artistul, demiurg creator, trece dincolo de sfera fenomenală a aparențelor, jertfindu-se, dar dobândind în schimb nemurirea. Geniul romantic cunoaște prin poezie și iubire, ca experiența unică și absolută, în consecința inadecvării totale la condiția terestră. Pe poeți, cum spune împaratul din piesa, „Să nu-i hulești! Au daruri de-a dreptul de la cer.” Versul lung, muzical, baladesc alternează cu versul scurt. Critica a receptat diferit celebra piesă. Eugen Lovinescu punea la îndoială originalitatea ideii și-l acuza pe autor de plagiat pentru similitudinile cu unele scrieri ale unor D. Anghel, O. Wilde sau I. Gârleanu, situându-l în curentul semănătorist („Fără a milita ideologia sămănătoristă, poeziile d-lui Zaharia Bârsan sunt, totuși, asemănătoare prin banalitate și imitație”).

Al. Ciura l-a numit „cel din urmă romantic care a mai rămas în picioare”, Mihail Sorbul numea piesa în discuție „cea mai bună feerie a noastră”, iar Ioan Massoff afirma că „Poemul lui Zaharia Bârsan constituie un moment în dezvoltarea dramaturgiei românești”.

O. Calinescu trimitea la Înșir`te mărgărite cu precizarea: „Tot ce e plin de imaginație în Victor Eftimiu este coborât aici la chipul sentimental”.

Piesa lui Zaharia Bârsan nu este, însă, dupa Iustin Ceuca, nici pe departe inferioară celei a lui Victor Eftimiu, ci „superioară acesteia prin câteva elemente esențiale: valoarea filosofică a simbolului, prezența tragicului (dezvoltarea pe verticală și nu pe orizontală), sinceritatea și intensitatea lirică, unitatea acțiunii”.

Dochia în literatura mitologică și istoriografică

Articolul de faţă urmăreşte o trecere în revistă a modului în care Dochia este reprezentată în istoriografie, mitologie și literatura română.

Din moşi strămoşi, ziua de întâi martie aparţine Babei Dochia, străveche zeitate agrară. Numele acesteia apare și în calendarul bizantin, unde în prima zi a primăverii este celebrată Sfânta Evdokia, ce a trăit pe vremea împaratulului Traian (98-117), în cetatea ce se numește Iliopolis, care era în Siria, în stăpânirea Feniciei din Liban. Mitul Babei Dochia este unul dintre cele mai frumoase şi importante mituri autohtone, cunoscând mai multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia zilele cuprinse între întâi martie, început de an în vechiul calendar autohton, şi nouă martie, ziua echinocţiului de primăvară în calendarul iulian.

Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de pelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obişnuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le consideră de nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârful muntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, împreună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire.

De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai, toate acestea apărând ulterior perioadei glaciațiunii.

Preotul istoric Dumitru Bălaşa, într-o extrem de incitantă lucrare recentă, rod al unor cercetări şi reflecţii de-o viaţă, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, 1997, regăseşte în basmele şi tradiţia românilor o alta, poate prima, regină-zeiţă, Dacia-Dochia, fapt care îl conduce la formularea ipotezei că regatul Daciei a fost, la început (după o tradiţie a matriarhatului), un regat feminin – şi arată că mitul acestei regine-zeiţe a rămas în Dacia, fiind preluat de stăpânirea romană, imortalizat pe monede, ca divinitate protectoare a provinciei nou cucerite. Deci, înainte ar fi fost Dacia-Dochia, urmată de Hesta-Hestia, apoi de Bendis, şi ea zeificată ulterior, însuşită şi aceasta de greci şi de romani, sub numele de Artemis, respectiv Diana, „metamorfoză” care demonstrează încă odată că „Cetatea zeilor” a fost în spaţiul illiro-traco-geto-dac, de unde grecii şi romanii nu i-au „furat” ci şi i-au însuşit, într-o fază iniţială, când copiii împart bunurile părinţilor ca pe o „moştenire”. Izvoarele vorbesc de „traca Artemis”, „regina de altădată”, pentru care femeile din Tracia, când îi aduc jertfă, folosesc paie de grâu (112/I, 31). Iar Hesichios din Alexandria notează: „Marea Zeiţă – zice Aristofan despre Bendis; căci este zeiţă tracă” (112/II, 391, s.n.). Armata acestor regine, devenite ulterior zeiţe, ar fi fost formată din fecioare-amazoane, care luptau pe cai, cu arcul şi suliţa; iar în cronistica spaniolă – citează D. Bălaşa pe Al. Busuioceanu – se ştie că „aceste femei fabuloase erau de neam getic” (1/35-36).

Multe se spuneau despre Baba Dochia, Zeița Mamă, a cărei zi era în prima zi din luna lui mărțişor. Şi tot în luna lui mărțişor se sărbătorea şi Ziua Preoteselor Vestale, tinere virgine. Şi era şi Sâmbra Oilor sau Ziua Şarpelui, atunci când bărbatul casei aprindea Focul Viu în sobă frecând între ele două lemne uscate. De Măcinici, ziua când murea Baba Dochia, oamenii îşi aminteau de sufletele moşilor şi strămoşilor şi mâncau colăcei cu miere şi nucă.

Mitului calendaristic al Babei Dochia s-a încercat să i se dea o interpretare istorică, punându-l în legătură cu faptul cuceririi Daciei de către Traian, iar numele Dochiei fiind asociat, când fiicei lui Decebal, când Daciei cucerite. Acest „mit de factura cărturărescă” s-a impus datorită eforturilor unor poeți romantici, precum Gh. Asachi, cu legenda Traian si Dochia sau istorici de factură romantică, precum N. Densușianu, cu masiva sa carte Dacia preistorică.

George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române, vorbind de cele patru mituri fundamentale care au modelat cultura şi spiritualitatea românească, pe lângă mitul Mioriţei, al Meşterului Manole şi al Zburătorului, pomeneşte şi de mitul istoric al lui Traian şi Dochia.

În lucrarea sa Mitologie română, la capitolul Etnogonia, Romulus Vulcănescu observa că „după George Călinescu, etnogonia poporului român se reduce pe plan legendar mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, care reflectă şi simbolizează constituirea însăşi a poporului român. În literatura română acest mit etnogonic literaturizat a făcut carieră strălucită mai ales în secolul al XIX-lea.

În legătură cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrântă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase sa fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o dacă a văzut printesa dacă, iar Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

În cercetările de teren, aşa cum constata Romulus Vulcănescu „întâlnim legenda Babei Dochia literaturizată la nivelul tuturor genurilor literare populare”. Se opreşte, cu titlu de exemplificare, la un colind vânatoresc editat de Nicolae Densusianu în volumul „Vechi cântece si traditii românesti”, colind intitulat Ana Dochiana, care reprezintă o transsimbolizare a legendei Babei Dochia. E vorba de căpetenia unei ciurde de ciute – Ana Dochiana, care de tristeţe nu mai paşte, nu mai bea apa, pentru că Traian voinicul e pe urmele ciurdei de ciute, care va fi vânată. Numai ciuta Ana dochiana o să scape „sub stana de piatră”.

După George Călinescu etnogeneza poporului român se reduce pe plan legendar – mitic şi cult literar la mitul lui Traian şi al Dochiei, în timp ce în Descrierea Moldovei , Dimitrie Cantemir prezintă două informaţii care infirmă aceasta. Prima legendă din lucrarea voievodului – savant susţine că Dochia, fiica lui Decebal, a înaintat în fruntea unei armate pentru a despresura cetatea Sarmisegetuza, asediată de romani şi a-şi elibera tatăl. Oastea ei a fost de asemenea înfrântă, iar Dochia a fugit în munţi pentru a scăpa de urmăritorii ei conduşi de împăratul Traian. Urcând culmile şi-a dat seama că nu mai are scăpare şi s-a lăsat deznădăjdiută în genunchi implorându-l pe Zamolxe să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă cu câteva oi în jurul ei şi această nouă înfăţişare l-a derutat pe împărat, care şi-a continuat căutarea, iar Baba Dochia a rămas stăpână pe timpul acela. Cea de-a doua legendă relatează că muntele Ceahlăul are un vârf în formă de turn înalt, iar în vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi. După mitologia moldoveană, închipuirea Babei Dochia, împietrită cu oile sale, este dovada pedepsei că a sfidat puterea dezlănţuirii naturii declanşate de zeul fenomenelor naturii. Legenda e însoţită de tradiţia străveche a sărbătorii primăverii prin cele 7 « zile ale babelor ».

În Dochia si Traian, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană, nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori, Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia.

În drama Decebal, de M. Eminescu Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. După informaţiile lui Petru Creţia, genealogia este imaginară. Şi la M. Eminescu, Dochia, vara primară a lui Boris (principe dac), are rostul de a pregăti în tratarea dramaturgică împietrirea. Desigur, în dramă se conturează ca personaj, aici, în legendă, ca portret-simbol. Dochia, văzută ca o zână în ambele opere, reprezintă faţa antitetică a lui Decebal.

M. Sadoveanu în Mărţişor are o altă variantă despre Dochia. Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor…

Există în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia o viziune diferită de cele întâlnite până acum despre Dochia. Dochia i-a fost dată lui Ovidiu ca „femeie de serviciu. E încă indiferentă, nu ştie decât puţine cuvinte latineşti, câteva greceşti şi mă învaţă limba getă, limba ei. Ar putea fi frumoasă (…) Printre geţi, desigur trebuie să treacă drept o frumuseţe, cu părul ei castaniu şi ochii adânci care vor să pară severi. (…) cu siguranţă e o poveste în viaţa ei” (DNE, 10). Femeia a fost adusă în casa poetului de Honorius, centurionul roman care întruchipează puterea romană la Tomis. Undeva, în afara cetăţii, are o casă în care locuiesc tatăl şi fiica sa, care îi poartă numele. Identitatea tatălui acestui copil e încă ascunsă, însă pe parcursul întâlnirilor, Ovidiu simte că în trăsăturile acestui copil este ceva cunoscut („Ochii ei îmi amintesc ceva, expresia cuiva, dar încă nu-i cunosc tatăl şi-mi pare de prisos să caut un nume acestei asemănări.”, DNE, 118). În paralel, constată o metamorfozare a lui Honorius, care, la început, părea „îmbibat de romanitate”, iar apoi, subtil, pare să se transforme: „În figura lui se schimbase ceva, îmi părea mai slab şi mai îngândurat, dar îmi dădui repede seama că schimbarea nu venea dinăuntru şi că transfigurarea, ca să spun aşa, se datora bărbii pe care o lăsase să crească, ca romanii din timpurile lui Caton cel bătrân. Sau ca geţii. (…) Numai barbarii au păstrat acest obicei care-i fac (!) asemănători fiarelor sălbatice” (DNE, 32). Precipitându-se evenimentele, Ovidiu află că „Honorius este soţul Dochiei şi micuţa Dochia e rodul legitim al dragostei lor. Un preot dac a unit acestă pereche, după legea lui Zamolxe. Este deci vorba de o nouă «trădare». Honorius e dac, a devenit dac când, lepădându-se de legea Romei, s-a unit cu o femeie getă, împotriva regulamentului militar. (…) A voit să rămână totuşi fidel misiunii sale şi uniformei pe care o purta şi nu mi-a dezvăluit marele secret al vieţii sale. A făcut-o în clipa când, rechemat la Roma, s-a hotărât să plece dincolo de Dunăre” (DNE, 163-164). Nici simbolistica numelui nu este de neglijat. Oarecum facil, personajul feminin poartă numele Dochia, trimiţând direct la mitul etnogenezei şi la toate implicaţiile etnogonice şi literare ale acestuia. Mai mult, dincolo de rânduri, se simte intenţia autorului de a face trimitere la etnogonia daco-romană, fundamentată pe „simbioza poporului dac cu populaţia romană, legionari şi veterani, oameni din administraţia provinciei Dacia.

Simbioza devine un leit-motiv, transferul (entropic) de trăsături insinuând ideea unei populaţii noi. Dochia şi Honorius „şi-au transmis, unul altuia, ce aveau mai bun în ei, ca şi gesturile cele mai frumoase. Mica Dochie le seamănă, dar e în acelaşi timp altfel, o fiinţă nouă, un nou chip omenesc, chipul perfect al unei rase care va fi făcut din ceea ce e mai bun la daci şi la romani. O rasă a viitorului, dragă lui Dumnezeu” (DNE, 164). Generaţia care se întrezăreşte „amestecă vorbele dace cu cele latineşti, făcând un fel de limbă secretă” (DNE, 183).

În cadrul ideologic şi geopolitic actual dacă ne întrebăm cum scriem istoria, un posibil răspuns ar fi: cu ajutorul literaturii. Apelul la miturile originilor nu dă greş niciodată, indiferent de context.

BIBLIOGRAFIE
Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, 1913
Nedelcu, Monica, Studiu: Un roman al exilului între nostalgia spaţiului pierdut și dorul metafizic, Universitatea Complutense, Madrid 1978
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1987
Horia, Vintila, Dumnezeu s-a născut în exil, Ed. Europa, Craiova, 1990
Dumitru Bălaşa, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, 1997
Olimpia Cotan-Prună, Mitologia străveche geto-dacă în opera eminesciană, 2011
Octavian Sărbătoare, Cartea legii strămoșești sau calea înțelepciunii lui Zamolxe, 2012

Zâna Zorilor de Ioan Slavici

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.

Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.

Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea măsura cu patru pălmi cruciş.

Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în seară.

Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga de pe frunte şi atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.

– Măi Floreo, tu eşti acum mare; du-te şi întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi, iar altul râde pururea.

Aşa zise Petru către frate-său Florea într-o bună dimineaţă. Dar Florea nu s-a dus: el ştia încă de mic că împăratul se supără, dacă-l întrebă cineva de astă treabă.

Tot aşa o păţi Petru şi cu frate-său Costan.

– Nu cutează nici unul; lasă c-oi cuteza eu, zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu gata. Petru merse ca să întrebe.

– Oarbă-ţi fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?! îi zise împăratul mânios, şi-i dete o palmă pe de-a dreapta şi alta pe de-a stânga.

Petru se duse supărat şi spuse fraţilor săi cum a păţit-o cu tatăl său.

De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se părea cum că ochiul cel din stânga plânge mai puţin, iară cel de-a dreapta râde mai mult.

Petru îşi întări inima şi mai merse o dată la împăratul. O palma e o palma şi două-s două! Gândi şi făcu.

O păţi din nou, cum a mai păţit-o.

Ochiul cel din stânga lăcrăma acuma numai din când în când, iară cel din dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.

– Dacă e treaba aşa, gândi acum Petru, apoi ştiu eu ce-oi face. Atâta mă duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi ochii.

A zis-o, a şi făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.

– Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând şi râzând cu amândoi ochii. Eu văd că ţie nu-ţi iese grija din cap; ţi-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta râde de bucurie, când văd că am aşa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge pentru că mă tem că voi nu veţi fi în stare să împărăţiţi în pace şi să apăraţi ţara de vecinii cei vicleni. Dacă-mi veţi aduce însă apă de la fântâna Zânei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi şti că am feciori voinici, pe care mă pot răzema.

Aşa zise împăratul. Petru-şi luă pălăria de pe prispă şi se duse să spună fraţilor săi ce-a auzit. Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. „Mă duc, zise către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine”. Se duse.

Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.

Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prapastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia „ziua-bună” de la ţară.

Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.

Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.

Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă.

Trecu o săptămână! Florea nu mai veni; trecură două; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o lună; Costan începu a alege între cai. Când crăpară zorile de un an, o lună, o săptămână şi o zi, Costan se sui pe cal, îşi luă ziua-bună de la frate-său mai mic. „Să vii şi tu, dacă voi pieri şi eu” zise şi se duse cum s-a fost dus frate-său.

Balaurul de la punte era acum mai înfricoşat; capetele lui erau mai îngrozitoare şi fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzi de amândoi fraţii: Petru rămase singur.

– Mă duc şi eu în urma fraţilor mei, zise el într-o zi către tatăl său.

– Apoi mergi cu Dumnezeu, îi zise împăratul, doară vei avea mai mult noroc decât fraţii tăi.

Şi cel mai tânăr fecior al împăratului luă dară „ziua-bună” şi porni către marginea împărăţiei.

Pe puntea cea mare stătea acum un balaur şi mai mare şi mai grozav, cu fălcile şi mai înfricoşate şi mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci şapte capete.

Petru stătu în loc când văzu dihania asta înfricoşată. „Feri din cale!” strigă apoi. Balaurul nu feri. Petru mai strigă o dată şi încă de a treia oară; după aceea se repezi la el cu sabia scoasă. Îndată i se întunecă cerul de nu văzu alta decât foc! Foc în dreapta, foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate şapte capetele.

Calul începu a horcăni şi a se arunca în două picioare încât voinicul nu putea să lupte cu sabia. „Stai! c-aşa nu-i bine!” zise el şi se coborî de pe cal. În mâna stânga calul, în mâna dreapta sabia. Nici aşa nu merse: Făt-Frumos nu vedea alta decât foc şi văpaie.

– Acasă după alt cal mai bun! Petru zise, încălecă şi se duse ca iarăşi să vină. Când sosi acasă, îl aşteptă lăptătoarea sa baba Birsa în poarta curţii.

– Hei fătul meu Petre! am ştiut cum că iară ai să vii fiind-că n-ai plecat bine.

– Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate trist.

– Vezi, dragul meu Petre, începu a-l învăţa acuma baba, tu nu vei putea merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călări pe calul pe care a călărit tată-tău împăratul în tinereţea sa; mergi, întreabă unde şi care e calul acela. După aceea încalecă şi te du.

Petru mulţumi de învăţătură şi apoi se duse, ca să întrebe de treaba calului.

– Neagră-ţi fie lumina! se răsti acum împăratul. Cine te-a învăţat ca să mă întrebi tu pe mine aşa? Cu de-a bună samă vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de când am fost eu june: cine ştie pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! În podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu. Atâta am şi mai mult nimic din cal.

Petru icni supărat şi spuse babei „cum şi ce”.

– Aşteaptă numai – strigă baba râzând de bucurie. Dacă stă lucrul aşa, apoi stă bine. Du-te şi adă bucata din frâu. Doară voi şti eu face un lucru cu cale din ea.

Podul era plin de frâie, de şele şi de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite şi mai neîngrijite şi le duse babei, ca să facă precum a fost zis. Baba luă frâiele, le afumă cu fum de tămâie, zise peste ele o zicălă din cuvinte mărunţele şi grăi după aceea către Petru:

– Ia frâiele şi dă cu ele de poarta casei.

Petru făcu precum i se zise ca să facă.

Vraja babei a fost bună. Abia dete Petru cu frâiele de poartă se şi întâmplă… nu ştiu cum… un lucru înaintea căruia Petru stete uimit… Un cal stătea înaintea lui decât care lumea n-a văzut mai frumos! Cu o şa plina de aur şi pietre scumpe cu nişte frâie, la care să nu priveşti că-ţi piere lumina ochilor.

Frumos cal frumoasă şa şi frumoase frâie pentru Făt-Frumos.

– Sari voinice în spatele Murgului, strigă baba făcând cruce peste cal şi călăreţ: mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte şi intră în casă.

După ce Petru sări pe cal simţea cum că de trei ori este mai puternic la braţ şi de atâtea ori mai pietros la inimă.

– Să te ţii bine stăpâne, c-avem cale lungă şi trebuie să mergem iute. Aşa zise Murgul; dar şi-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară – cum nu s-a dus şi nici n-a zburat cal şi vonic înainte de aceea.

Pe punte stătea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie! Hei! dar şi-a aflat voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începu a se sufleca la mâneci şi a scuipa în palme: „Feri din cale!” Balaurul începu a scuipa la foc.

Petru nu mai făcu dară multă vorbă, ci scoase sabia şi se grăbi să se repeadă spre punte.

– Stai! astâmpără-te stăpâne!, grăi acuma Murgul, „fă cum zic: înţepeneşte-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia şi stai gata, că avem să sărim peste punte şi balaur. Când vei vedea apoi că suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, şterge cu mâneca sabia de sânge şi o băgă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la pământ”.

Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, şterse sângele, băgă fierul în teacă şi fu gata pe când simţi pământul sub picioarele calului.

Aşa trecură puntea.

– Să mergem mai departe, începu Petru vorba după ce mai privi o dată îndărăt la ţara sa.

– Să mergem! îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stăpâne cum să mergem? Să mergem ca vântul? Să mergem ca gândul? Să mergem ca dorul? Sau să mergem chiar ca blestemul?

Petru privi înainte şi nu văzu alta decât cer şi pământ… un pustiu la a cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.

– Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste măsura să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul şi una ca blestemul. Până ce n-ajunseră, în crăpatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

– Stai acum! Dă în paşi! Să văd ce n-am mai văzut, strigă Petru ştergându-se la ochi ca omul care se trezeşte din somn, sau ca acela care vede ceva şi-i pare că numai îi pare… ‘Naintea lui Petru se întindea o pădure de aramă… cu copaci, pomi şi poame de aramă, cu frunze de aramă, cu tufişuri, iarbă şi flori care de care mai frumoase tot de aramă…

Petru stătu şi privi cum priveşte adică omul, care vede ce n-a mai văzut şi despre ce n-a mai auzit. Intră în pădure.

Florile de pe marginile căii începură a se lăuda şi a îndemna pe Petru ca să le rupă şi să-şi facă cunună din ele…

– Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă şi dau putere celui ce mă rupe, zicea una.

– Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie pe acela-l iubeşte cea mai frumoasă nevastă din lume, zicea alta… şi iarăşi se mişcă alta… şi alta… care de care mai frumoasă şi mai dulce la vorbă, până ce n-ademeniră pe Petru ca să le rupă.

Murgul sări în lături când văzu că stăpânul său pleacă după flori..

– Pentru ce nu rămâi în pace?! zise Petru cam cu răstita.

– Nu rupe, că nu e bine să rupi! zise Murgul sfătos.

– Pentru ce să nu fie bine?

– Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are să se lupte cu Vâlva pădurii!

– Ce vâlvă?!

– Acum dă-mi pace! Ascultă de mine: priveşte la flori; nu rupe însă din ele, ci rămâi în pace. Aşa zise calul, şi mersera în paşi mai departe.

Petru o ştia din păţite cum că e bine s-asculte de Murgul; îşi rupse dar gândul de la flori. În zadar însă! Dacă se pune odata necazul pe capul cuiva, nu scăpa de s-ar şi feri din toate puterile…

Florile tot i se îmbiau şi el tot într-una slăbea din inimă:

– Fie ce e dat să fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea şi Vâlva pădurilor. Să văd, ce e? Cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voi muri şi aşa; dacă nu… apoi scap… să fie o sută şi-o mie de iele! Se puse la rupt de flori…

– N-ai făcut bine! zise acum Murgul plin de grijă. Dacă ai făcut-o, însă e făcută! te încinge acuma şi fii gata de luptă, că acuş, vine Vâlva!

Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa… până ce şi începu un vânt uşor din toate părţile.. Din vânt se făcu vifor… Viforul crescu… crescu până ce nu se văzu alta decât întunerec şi noapte… şi iară numai noapte şi întunerec… Lui Petru îi părea, cum că a luat cineva lumea în spate şi a încărcăt-o la fuga cu ea, aşa se cutremura pământul sub el.

– Frică ţi-e? întrebă murgul scuturând din coamă.

– Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inima, deşi spatele începu a-i furnica. Dacă e acuma aşa, aşa apoi fie cum e!

– Nici nu-ţi fie frică! începu a-l îndemna Murgul. Ia frâul de la mine din cap şi umblă ca să înfrâni Vâlva cu el.

Alta nu mai zise, căci Petru nici nu avu timp să desfrâne cum se cade până ce şi ajunse Vâlva la ei…

Petru nu putea privi la ea… aşa era de grozavă şi de înfricoşată.

Cap n-are… dar nici fără cap nu e…

Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca şi calul, coarne ca cerbul, faţă ca ursul, ochii ca dihorul şi trupul e de toate… numai de fiinţă nu… Aşa era Vâlva când se repezi către Petru.

Petru se sprijini în fere, se ridică în picioare şi începu a lucra când cu sabia, când cu braţul, iar sudorile mergeau după el că pârâul.

Trecu o zi şi o noapte; lupta nu mai ajunse la capăt.

– Stai… Să ne mai întărim oleacă! zise Vâlva râsuflând cu greu.

Făt-Frumos lăsă spada în jos.

– Nu sta! strigă murgul cu grăbita.

Petru iarăşi începu a lucra din toate puterile.

Vâlva râncheză acuma o dată ca şi calul… apoi urlă ca lupul… şi se repezi din nou la Petru.

Lupta mai curse o zi şi o noapte şi mai înfricoşată ca până acuma. Petru simţea abia că se mai poate mişca de obosit ce era.

– Stai acuma, că văd că am cu om de lucru! Stai, zise Vâlva şi de-a două oară. Stai! Să ne împăcăm.

Petru se luptă mai departe deşi abia mai putea răsufla.

– Nu sta! vorbi Murgul.

Dar nici Vâlva nu se mai repezi ca până acuma, ci începu a se purta mai cu cale şi treabă, cum se poartă adică toate când nu mai simt putere în sine.

Aşa curse lupta până-n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a crepeţi, Petru făcu ce făcu, destul că aruncă frâul în capul Vâlvei obosite… Deodata se făcu din Vâlva un cal, cel mai frumos din lume.

– Dulce-ţi fie viaţa, că mă scăpaşi de la robie! zise acuma Vâlva prefăcută în cal şi începu a se dezmierda cu Murgul.

Mai în urmă înţelese Petru din vorbă şi cuvânt cum că Vâlva nu fusese alta decât un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfânta Miercure înainte de asta, cu atâtea şi atâtea sute de ani.

Petru legă Vâlva de calul său, se sui pe ea şi se puse din nou pe cale… Cum a mers? Nici nu e nevoie să spun. Repede a mers… până ce n-a ieşit din pădurea cea de aramă.

– Stati pe loc! Daţi în paşi să văd ce n-am văzut! zise Petru mai odată când ieşiră din pădurea cea de aramă. Înaintea lui se întindea acuma o pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiş mai strălucitor, cu flori mai frumoase şi mai ademenitoare – el intră în pădurea de argint.

Florile începură a vorbi încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.

– Să nu mai rupi din flori zise Vâlva cea legată de Murgul, căci frate-meu e de şapte ori mai puternic decât mine.

Nu se opri însă Făt-Frumos cel fără de frică! Abia trecu una două, până ce Petru şi începu a rupe flori şi a le împleti în cunună.

Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremura mai tare decât în pădurea de aramă; Vâlva pădurii de argint se repezi la Petru c-o grozăvie de şapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă. Nici el nu fu însă leneş! Lupta mai curse o dată trei zile şi trei nopţi; şi-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrâna şi pe a doua Vâlva.

– Dulce-ţi fie fericirea, că m-ai scos de la robie! zise şi astă-dată Vâlva, apoi se întinseră la cale cum s-au mai întins şi până acum.

– Ho, staţi pe loc! Daţi în paşi!. Să văd, ce n-am mai văzut încă, strigă călăreţul acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi, fiindcă se temea că-i va pieri lumina de razele ce veneau din pădurea cea de aur.

El mai vazuse lucruri minunate, dar despre aşa ceva nici nu a visat până acuma.

– Să stăm pe loc! Că nu e bine, strigară caii deodată.

– Pentru ce să nu fie bine? întrebă Petru.

– Tu iarăşi ai să rupi din flori. Ştiu că nu te va răbda firea! Şi fratele nostru cel mai tânăr e de şaptezeci şi şapte de ori mai puternic şi mai grozav decât noi toţi trei laolaltă. Să înconjurăm dar pădurea! Aşa vorbi Murgul.

– Ba nu! răspunse Petru, să mergem! Să le vedem pe toate dacă am văzut ceva. N-aveţi frică, nici eu n-am!

Nu e nevoie să spun, cum că Petru iarăşi a făcut făcut-o… Doamne! dar cum să nu o facă.

Abia împletită cununa, până ce şi începu să fie ceva cum n-a mai fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremura mai mult. Se făcea nu ştiu ce şi nu ştiu cum… destul că lui Petru îi părea c-a intrat cineva în miezul lumii şi a început s-o întoarcă pe dos. Grozav era ce era şi înfricoşat… şi… să ferească Dumnezeu!

– Vezi aşa! zise Murgul supărat, dacă n-ai putut rămânea în pace.

Petru văzu că nu mai vede nimic, începu a simţi că nu mai simte nimic şi dete a pricepe că nu mai are ce să priceapă; tăcu dară şi nu zise nimic, ci se încinse şi se făcu gata de luptă. Vie acuma Vâlva! strigă după aceea. Sau mor sau îi pun frâul în cap!

Abia zise vorba până ce şi văzu apropiindu-se către dânsul… o negură deasă venea către Petru. Aşa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuşi nu se putea vedea în ea.

– Ce e asta?! strigă el cam înspăimântat când începu a simţi că-l doare din toate părţile. Se înspăimântă însă şi mai tare, când văzu că nici el singur nu-şi aude vorba în negura cea deasă.

Începu dar a da cu sabia în dreapta şi în stânga pe dinainte şi pe dindărăt a da din toate părţile şi din toate puterile care le mai avea… cum face adică omul, care vede că acuma nu e bine. Aşa lucra el o zi şi o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar şi începu a crede că nici nu mai trăieşte, ci a murit acuma de mult.

Deodată începu a se desface negura… În zorile zilei a doua, negura se resfiră de tot, şi pe când se ridică soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumină ca lumina.

Lui îi păru acuma că se născuse din nou. Vâlva? peri ca-n palmă.

– Rasuflă acuma o dată, că iară va să înceapă lupta din nou! zise Murgul.

– Ce-a fost asta? întrebă Petru.

– Vâlva, răspunse Murgul, Vâlva a fost prefăcută în negură… Răsuflă numai că iarăşi vine!

Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca să răsufle până ce şi văzu că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu ştia ce e… o apă, însă nu e ca apă că-ţi pare că nu curge pe pământ, ci zboară cumva sau ce face… destul că urme nu are şi pe sus nu zboara… Aşa ceva ce nu e!

– Vai! strigă Petru.

– Ţine-te şi dă, nu sta! zise Murgul…, şi nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gura.

Lupta se începu din nou… Petru dădu o zi şi o noapte necurmat fără ca să fi ştiut în ce şi se luptă fără să ştie cu cine… Când se apropiară zorile zilei a doua, începu a simţi cum că slăbeşte din picioare.

– Acuma pier! strigă cam supărat; însă pentru aceea începu a-şi întări inima şi a da încă mai ţapăn… Soarele răsări pe cer, apa pieri fără să se ştie cum şi când.

– Răsuflă! grăi Murgul, răsuflă că n-ai multă vreme, Vâlva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, că nici nu ştia săracul de el ce să mai facă de obosit ce era. Se aşeză dară mai bine în şa, strânse mai bine de sabie şi aşteptă aşa gătit, ca să ajungă ce vedea că vine…

Aşa cum, nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vedea ceva ce n-are ce are şi are ce n-are, aşa îi parea lui Petru că ar fi Vâlva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Vâlva pădurii de aur când s-a dus de două ori cu ruşine?! Zbura pe picioare şi umbla pe aripi… era cu capul dinapoi şi cu coada dinainte, cu ochii în piept şi cu pieptul în frunte… şi cum mai era încă – numai Dumnezeu ar şti s-o spună!

Pe Petru îl trecură fiorii o dată din sus în jos, o dată din jos în sus, o dată cruciş, şi o dată curmeziş; după aceea întări inima şi începu a lucra cum a mai lucrat şi… n-a mai lucrat. Trecu ziua. Petru începu a slăbi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru începură a i se împăienjeni ochii. Când ajunse la miezul nopţii, Petru simţi cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu ştia cum şi când a ajuns la pământ; destul că nu mai era pe cal. Când începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lăsă în genunchi.

– Nu te lăsa; mai ţine-o încă oleacă! strigă Murgul când văzu că slăbesc puterile stăpânului său.

Petru se şterse cu mâneca cămăşii de sudori. Îşi încordă toate puterile şi se ridică încă o dată în picioare.

– Loveşte acuma Vâlva cu frâul peste bot! zise Murgul.

Petru făcu precum îi zise.

Vâlva râncheză o dată ca armăsarul, încât lui Petru îi părea c-o să asurzească, apoi sări la Petru, deşi abia se mişca şi ea de obosită ce era.

Lupta nu mai curse mult. Petru făcu ce făcu şi puse frâul şi la astă Vâlva pe cap…

Pe când se făcea ziua cum se cade, Făt-Frumos călărea pe al patrulea cal.

– Frumoasă-ţi fie nevasta, că m-ai scos de la robie! zise Vâlva.

Plecară, se duseră şi pe când se învăluia ziua cu noaptea ajunseră spre marginea pădurii de aur. Cum mergeau aşa pe cale, lui Petru începu a i se urî şi ca să facă şi el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.

– Ce să fac cu trei cununi? începu a vorbi aşa singur. Destul îmi fie una. Ţiu pe cea mai frumoasă.

Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint şi ţinu numai pe cea de aur la sine.

– Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descalecă şi le ridică că-ţi vor prinde încă bine.

Petru făcu precum i se zise şi merse mai departe.

Când era soarele de-o palmă de la pământ aşa de către seară când încep musculiţele a se aduna, călăreţul nostru ajunse chiar la marginea pădurii. Naintea lui se întindea un pustiu mare… mare… cât vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se opriră în loc.

– Ce e? întrebă Petru.

– Nu e bine! răspunse Murgul.

– Pentru ce să nu fie bine?!

– Intrăm în împărăţia Sfintei Miercuri. Cât vom merge prin ea, nu vom da de alta decât de frig şi iarăşi de frig. Pe marginile căii vor fi focuri din focuri şi eu mă tem că tu vei merge să te încălzeşti.

– Şi pentru ce să nu mă încălzesc?

– Nu e bine să te încălzeşti! răspunse Murgul cu grijă.

– Intră! grăi Petru fără frică, dacă trebuie, voi şti răbda la frig.

Pe cât Petru intra mai adânc în împărăţia Sfintei Miercuri, pe atâta simţea mai tare că nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger… Dar frig şi ger încât îngheţa măduva în oase… Dar nici Petru nu era făcut de picioroange! Voinic a fost la luptă, voinic rămase şi la răbdare.

Pe marginea căii tot foc din foc şi lângă focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase şi mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheţa răsuflarea din gură, dar el nu se lăsă, ci însă porunci Murgului ca să meargă la pas.

Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger şi frig, nici nu se poate spune, căci fiecare ştie cum că în împărăţia Sfintei Miercuri nu e frig… numai iac-aşa, ci frig, frig…, încât îngheaţa şi viţelul în vacă… încât crăpă şi stâncile de ger ce e…

Aşa zău e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fără necaz… scrâşnea din dinţi şi nimic mai mult, deşi a fost înţepenit, încât nici nu mai putea clipi.

Aşa ajunseră la Sfânta Miercuri.

Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului şi intră în coliba Sfintei Miercuri.

– Buna ziua, Maică!

– Mulţumim, voinic friguros!

Petru râse o dată dar nu răspunse nimic.

– Voinic ai fost, îi zise acuma Sfânta Miercuri bătându-l pe umeri. Acuma să-ţi dau câştigul. Se duse după aceea, deschise un serin ferecat şi scoase din el o cutie mică: iacă, zise mai departe, cutia e dată din bătrâni ca să nu o poarte decât acela care a trecut prin împărăţia frigului. Na-ţi-o şi poartă grijă de ea că-ţi va prinde încă bine. Când o deschizi, îţi vine veste de unde tu numai vrei şi ştire adevarată din ţara ta.

Petru mulţămi de vorbă şi de dar şi se sui pe cal şi porni mai departe.

După ce se departă de o azvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.

– Ce e poruncă? întrebă nu ştiu ce din cutie.

– Veste îmi adă de la taica, porunci Petru cam cu frică.

– Şade la sfat cu bătrânii! răspunse cutia.

– Merge-i bine?

– Zău aci cam rău, că-i supărat!

– Cine îl supără? întrebă Petru acum mai aspru.

– Fraţii tăi Costan şi Florea! răspunse iarăşi din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împărăţia de la el şi bătrânul zice că n-ar fi vrednici de ea.

– Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut! strigă acuma Petru. Închise după aceea cutia şi o băgă în traistă.

Se duseră cum se ducea năluca, cum umblă vântoasele şi gonesc în miezul nopţii pricolicii. Cât au mers aşa nici nu se poate spune… Au mers mult… foarte mult!

– Stai! să-ţi mai dau un sfat! zise Murgul într-un târziu.

– S-auzim! grăi Petru.

– Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n-a mai fost. Să rămâi voinic! Să nu te tragi la răcoare că nu e bine.

– Mergi! răspunse Petru. Nu-ţi fie frică, dacă n-am îngheţat nici nu mă voi topi. Hm! aici era o căldură încât se topeşte şi măduva în oase… Căldură adecă cum nu poate fi decât în împărăţia Sfintei Joi.

Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura era mai mare… De la o vreme începură a se topi chiar şi potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ştergea cu mâneca şi mână în goană mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era însă şi un alt lucru care pe Petru îl supără încă mai tare. Pe lângă cale tot câte la o azvârlitură bună de departe una de alta erau nişte văi răcoroase cu nişte izvoare reci şi astâmpărătoare. Când Petru privea la ele, simţea că i-a secat inima şi i s-a uscat limba în gură de sete ce-i era.

Pe lângă izvoare erau tot crini, viorele şi trandafiri, prin iarba cea molcuţă şi pe ele odihneau nişte fete, frumoase, doamne! încât nici nu pot fi mai frumoase.

Lui Petru îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă aşa lucruri ademenitoare. – Vino, voinice, la răcoare! Vino! Stai de vorba! îl chemau fetiţele.

Petru dădea din cap şi nici nu zicea nimic, că i s-a oprit şi graiul.

Mult au mers aşa, foarte mult!

Deodata simţiră că începe căldura a se mai stâmpăra. Din departe, pe un deal se vedea o colibă; aici locuia Sfânta Joi.

Petru trase spre ea.

Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieşi în cale şi-i zise „Ziua bună” lui Petru.

Petru îi mulţumi… precum e acuma datina la oameni cu cinste şi nărăveală, prinseră după aceea vorba… cum prind adică oamenii ce nu s-au mai văzut încă. Petru spuse veste de la Sfânta Miercuri, vorbi despre patimile sale şi despre calea în care a pornit şi luă ziua bună, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine ştie cât mai avea să meargă până la Zâna Zorilor!”

– Mai stai oleacă! grăi Sfânta Joie, să-ţi mai zic o vorbă. Acum intri în împărăţia Sântei Vineri: să treci şi pe la ea şi să-i spui „sănătate şi voie bună” de la mine. Când vei merge apoi către casă, să vii iarăşi pe la mine, că am să-ţi dau ceva, care îţi va prinde bine.

Petru mulţămi de vorba şi de toate, plecă după aceea mai departe.

Abia merseră cam aşa cât ţine o pipă de tutun până ce şi ajunseră într-o ţară nouă.

Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci… aşa cumva între ele… cum e colea primăvara, când încep a se înţărca mieii. Petru începu acum a răsufla mai stâmpărare. Era însă un pustiu… numai nisip şi scai. Oare ce să fie aceea? întrebă Petru dând cu ochii de aşa ceva ca şi o casă însă departe… foarte departe! tocmai până unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

– Aceea e casa Sfintei Vineri, răspunse Murgul. Dacă mergem bine poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.

Aşa şi fu… Noaptea se făcu noapte. Făt-Frumos se apropie cu încetul de casa cea depărtată.

Peste pustiu se vedeau o mulţime de năluci ce se goneau pe din dreapta, din stânga, pe dinaintea şi pe dindosul lui Petru.

– Să n-ai nici o frică! zise Murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se joacă prin aer aşteptând să vină şi vârcolacii. Aşa ajunseră până la casa Sfintei Vineri.

– Cobori acuma şi intră în casă! zise Murgul. Petru voi să facă ce i se zise.

– Stai nu fi aşa grăbit, vorbi Murgul mai departe. Să te învăţ mai nainte ce şi cum să faci. La Sfânta Vineri nu poţi intra, că e păzită jur împrejur de Vântoase.

– Ce să fac dară?

– Ia cununa cea de aramă şi te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Când vei fi acolo începe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zâna! După aceea ridică cununa în sus şi zi: Dacă aş şti că ar primi careva cununa asta de la mine! dacă aş şti! şi aruncă cununa.

– Şi pentru ce să fac aşa?, întrebă Petru… cum întreabă adică omul, care vrea să ştie că pentru ce face.

– Taci, du-te şi fă! zise Murgul pe scurt şi Petru nu mai lungi vorba, ci făcu precum i se zise. Abia aruncă Petru cununa când se şi îngrămădiră Vântoasele peste ea şi începură a se bate, ca să o aiba care de care.

Petru o luă acuma către casă.

– Stai! strigă Murgul încă o dată. Încă nu ţi le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du şi bate la fereastra Sfintei Vineri… Dacă te întreabă baba, cine e? tu să zici că ai rătăcit prin pustiu. Ea te va mâna îndărăt. Tu să nu te mişti, ci să zici: Ba zău! eu nu voi merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumuseţea Sfintei Vineri şi nu mi-am făcut opinci de oţel cu curele de viţel, nu am venit de nouă ani şi nouă luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut şi păţit toate astea pentru ca să merg înapoi când voi ajunge la ea… Aşa să faci şi aşa să zici; de aici încolo grija ta să fie.

Petru nu mai făcu vorbă, ci porni spre casă.

Cum era aşa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfintei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungand la casă, nişte căini începură a lătra, când simţi ceva străin prin apropiere.

– Cine se mănâncă cu câini? amară i-ar fi viaţa! strigă Sfânta Vineri mânioasă cum se cade.

– Eu sunt, Sfântă Vineri, eu! zise Petru răsuflând o dată cu greu, ca omul care ar vrea să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu şi n-am unde să dorm peste noapte. Aici tăcu, nu cuteză să zică mai mult.

– Unde ţi-ai lăsat calul?, întrebă Sfânta Vineri cam aspru. Petru sta în chibzuri, nu ştia să minta ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse nimic.

– Mergi cu Dumnezeu, fătul meu! Eu n-am loc să-ţi dau, zise Sfânta Vineri şi se retrase de la fereastră.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.

Abia-şi sfârşi Petru zicala până ce şi văzu, cum că Sfânta Vineri deschise fereastra vorbind către el cu vorbă dulce şi blânda:

– Să văd cununa fătule! Petru-i întinse cununa.

– Vino în casă! zise Sfânta Vineri, nu te teme de câini, că ei înţeleg voinţa mea. Aşa şi făcu… Câinii începură a mişca din coadă mergând în urma lui Petru, cum merg după om când vine seara de la ţarină.

Petru zise „bună seara”, când intră în casă, îşi puse pălăria pe vârful cuptorului şi se aşeză pe pomnol după ce i se zise să şadă.

Acuma se vorbi… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre răutatea oamenilor şi despre alte lucruri ca astea… fără nici o treabă şi preţ… Precum se vedea, Sfânta Vineri era foarte supărată pe oameni; iar Petru-i dădea în toate dreptate, cum se cade adică omului care şade la masa altuia.

Doamne! dar şi bătrână era baba asta!

Eu nu ştiu de ce privea junele de Petru aşa de-a-deochiul la ea. Doara voia să-i numere creţurile din faţă?!

Poate! Ar fi trebuit însă, ca să se nască de şapte ori cât un om într-o viaţă pentru ca să poată ajunge la capăt cu număratul…

Sfintei Vineri îi râdea inima de bucurie, când vedea cum că Petru se pierde cu totul în privirea ei. Când nu era încă ce este, începu Sfânta Vineri vorba, când lumea încă nu era lume, atunci m-am născut eu, şi eram atât de frumoasă fiind copilă, încât părinţii mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze de frumuseţea mea… Când s-a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, şi de minunat ce s-a minunat de frumuseţea mea, lumea m-a deochiat… De atunci se face pe toată suta de ani câte o crestătură pe fruntea mea… şi acuma-s bătrâna. Sfânta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de tristă şi de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum că tată-său era odată împărat mare şi puternic, şi născându-se vrajba între el şi Zâna Zorilor, care împărăteşte în ţara vecină, fusese batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Începu apoi a vorbi câte rele toate despre Zâna Zorilor… Petru ce să mai facă şi el? Asculta şi el. Dacă mai zicea şi el câteodată: Aşa e zău aici! Ce alta se poate face?

– Dar să-ţi dau un lucru, dacă eşti voinic şi vrei să mi-l faci, grăi Sfânta Vineri cam pe când începură a fi somnoroşi. Este la Zâna Zorilor o fântână. Cine bea din apa ei, acela înfloreşte ca trandafirul şi ca viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă… Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Împărăţia Zânei Zorilor e păzită de fel de fel de fiare şi zmei îngrozitori. Să-ţi spun însă ceva şi să-ţi dau un lucru.

După ce vorbi aşa, Sfânta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate părţile şi scoase din el un fluieraş mic micuţ. Vezi tu fluieraşul ista? grăi către Petru, mi l-a dat un moş bătrân încă de când eram tânără. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu să iei fluieraşul şi să tot cânţi din el cât vei fi în Împărăţia Zânei Zorilor. Nimeni nu te va atinge, căci toată lumea va dormi.

Petru spuse acuma în ce cale a pornit şi ce treabă cearcă. Sfânta Vineri se bucură şi mai tare. N-au mai stat mult de vorbă… Dar cum să şi stea când a fost trecut acuma miezul nopţii bine, binişor. Petru luă „noapte bună”, băgă fluieraşul în teacă şi se sui în podul casei, ca să mai doarmă şi el de la o vreme. Pe când se revărsau zorile, Petru era în picioare; luceafărul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, până când el s-a şi fost sculat… Luă un troc mare, îl umplu de jăratec şi se duse ca să hrănească caii. După ce Murgul mâncă câte de trei ori trei, iară ceilalţi cai câte trei trocuri pline de jar. Petru trase la fântână, adăpă şi se făcu gata de cale.

– Stai! strigă Sfânta Vineri de la fereastră. Mai am să-ţi zic o vorbă! Să-ţi mai dau un sfat…

Petru s-apropie de fereastră.

– Lasă un cal aici şi pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei ajunge la Împărăţia Zorilor.

Aici descalecă şi intră pe jos… Când vei veni apoi îndărăt, aşa să vii, ca toţi trei caii să-ţi rămâna în cale, s-ajungi pe jos.

– Aşa am să fac! grăi Petru voind să plece.

– Nu te grăbi, că n-am gătit încă, vorbi Sfânta Vineri mai departe. Să nu priveşti la Zâna Zorilor că ea are ochi care vrăjesc şi priviri care răpesc minţile. E urâtă, atâta de urâtă încât nici nu-ţi pot spune. Are ochi de buhă, faţă de vulpe şi gheare de mâţă. Auzi?! să nu priveşti la ea… Şi Dumnezeu să te aducă întreg şi sănătos, fătul meu Petre!

Petru mulţămi de vorbă şi învăţatură şi nu se opri mai mult… Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorbă! Lăsă pe Murgul ca să pască, se întinse apoi la cale.

Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorba cu florile, acolo se vedea o roşeaţă cam aşa cum e cerul colea în zorile de primăvară, dar mai frumos şi mai minunat! Acolo era cetatea Zânei Zorilor.

De aci până acolo, de acolo până aci, nu era alta decât iarbă şi flori… şi apoi nu era nici cald, nici rece nici luminos, nici întunerec, ci aşa cumva între ele… cum e colea pe la Sfântu Petru când te scoli ca să mâni vitele la turmă… Petru numai de un drag umbla prin ţara asta plăcută…

Cât a mers Făt-Frumosul nostru aşa, aceea nu se poate spune cu vorbă omenească fiindcă într-această ţară n-a urmat zilei noaptea şi nopţii ziua, erau pururea zori cu vânt moale şi răcoros, cu soarele ascuns şi lumina de jumătate; împărăţia nopţii şi a zilei se începea numai de la casa Sfintei Vineri. După mult mers şi lungă călătorie. Petru văzu zărindu-se ceva alb printre roşeaţa cerului… Cu cât se apropia mai mult, cu atâta ceea ce vedea se desfăşura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea… Petru privi… privi… Răsuflă apoi o dată cu greu, ca omul care gândeşte „Doamne mulţumescu-ţi!

… Dar şi frumoasă era cetatea asta!

Nişte turnuri nalte… nalte… până dincolo de Împărăţia Norilor, nişte păreţi albi ca ghioceii şi ridicaţi mai sus decât cum stă soarele la prânzul cel mare, un acoperiş de argint, dar cum de argint?! Aşa că nici nu strălucea în faţa soarelui, şi fereşti… tot din aer tors cu multă maiestrie şi ţesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra crengilor colea primăvara când se mişcă de leneş ce este.

Petru stete uimit în loc, ca să se poata minuna de atâta frumuseţă îngrămădită.

Mult n-a putut să steie că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii, ca să pască pe iarba cea plină de rouă, îşi luă fluieraşul precum i-a fost zis Sfânta Vineri, zise o dată „Doamne ajută” şi plecă la lucru cel mai mare. Abia merse aşa singur, pe jos o cale cam de trei azvârlite bune, până ce şi dete de un năzdrăvan adormit de dulceaţa fluieraşului. Acesta era unul dintre pândarii jurului cetăţii Zânei Zorilor… Oare Doamne cum a putut creşte atât de lung?

Cum s-a putut întrupa atâta de puternic?

Cum stătea aşa culcat pe spate. Petru începu să-l măsoare cu paşii… Nu voiesc să spun minciuna! a fost lung, foarte lung; atâta de lung a fost încât Petru răsuflă o dată cu greu când ajunse de la picioare la cap… nu ştiu acuma cu de-a bună seamă… de obosit, ori de uimit: nu e lună la răsărit atâta de mare, cât era ochiul năzdrăvanului. Apoi barem dacă ar fi fost şi acesta ca la altă lume, dar era tocmai în mijlocul frunţii… Aşa era ochiul! Cum au putut apoi celelalte să fie! Petru voinic de voinic, dar zău! el mulţumi lui Dumnezeu fluieraşului şi Sfintei Vineri, cum că n-a dat de rău cu acest om neom şi plecă cu încetul mai departe.

Aşa, cam cât merge omul până ce-i vine să se aşeze la răcoare mai merse Petru până ce dădu de alte lucruri şi mai grozave… Nişte balauri tot cu câte şapte capete erau întinşi la soare şi adormiţi adânc, când pe de-a dreapta, când pe de-a stânga… Cum au fost aceşti balauri, aceea n-o mai spun: ştie anume toată lumea că balaurii nu-s treabă de glumă şi de râs… Asta era a două pază a împrejurulul de curte… Petru trecu cam cu fuga nu ştiu acuma de grabă ori de groază… Nici n-ar fi fost însă minune dacă s-ar fi îngrozit!

Balaurul e balaur!!

Acum ajunse Făt-Frumos la un râu…

Să nu gândească însă nimeni că acesta ar fi fost râu ca toate râurile… Nu apă, ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatră, ci peste pietre scumpe şi mărgăritare… şi nu curgea lin sau repede, ci lin şi repede deodata cum curg zilele omului fericit… Acesta a fost râul, care curge jur împrejur pe lângă cetate… tot curge… tot curge… fără a mai sta, fără a mai merge mai departe.

Pe marginea râului dormeau tot cam de o săritură unul de altul nişte lei înghieraţi… Ce lei însă! Cu părul de aur şi pe dinţi şi gheare tot cu ferecătura… Aceştia erau paza râului… Dincolo de cea parte de râu era o grădină frumoasă… foarte frumoasă… cum nu poate fi decât la Zâna Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce şi lin tot zâne din zâne care de care mai frumoase, mai vrăjitoare şi mai dulce la faţă…

Petru nici nu cuteză ca să privească într-acolo.

Făt-Frumos se întrebă acuma cum să treacă peste râu. Râul era lat şi adânc, şi peste râu numai o punte, asta însă cum nu mai sunt puţine în asta lume. Dincoace şi dincolo, pe un mal şi pe altul, tot câte o frunte de punte păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii dar simţi golitate când calci cu piciorul pe ea… Cine ştie din ce o mai fi fost şi asta făcută! Doar chiar dintr-un pui de nor?

Destul că Petru rămase pe ţărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate? nu e treabă. Ce să facă dară?!

Hai! Să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n-o sfârşeşte! se întoarce îndărăt până ce ajunse la năzdrăvanul cel mare. Ce va da târgul şi norocul, gândi în sine, să stăm dară şi la vorbă! „Scoala voinice!” strigă apoi pe năzdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când năzdrăvanul se deşteptă din somn întinse palma după Petru… aşa ca şi când vrei să prinzi o muscă.

Petru suflă în fluieraş… Năzdrăvanul căzu iarăşi la pământ.

Aşa-l trezi şi adormi Petru de trei ori una după alta, adică de trei ori l-a trezit şi de trei ori l-a adormit… Când fuse ca să fie de a patra oară, Petru îşi dezlegă năframa de la grumazi, luă degetele cele mici ale năzdrăvanului şi le legă cu ea laolaltă, scoase sabia şi prinzând pe năzdrăvan de piept mai strigă o dată: Scoala voinice! Văzându-se năzdrăvanul atât de rău batjocorit:

– Ei, zise către Petru, nu te lupţi în luptă dreaptă! Stai la luptă dacă eşti voinic!

– Mai aşteaptă oleacă! Mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru… Jură că mă vei trece peste râu, şi atunci te las să vii la luptă. Năzdrăvanul făcu jurământ şi Petru-l lăsă să se scoale.

Când năzdrăvanul se simţi deşteptat se repezi la Petru ca să-l turtească c-o lovitură… şi-a aflat însă omul!

Nici Petru nu era de ieri de alaltăieri, şi el se repezi voiniceşte. Trei zile şi trei nopţi se luptă.

Năzdrăvanul dete cu Petru de intră până la genunchi în pământ; Petru dete cu năzdrăvanul până în brâu; iară dete năzdrăvanul până la piept. Şi mai în urmă Petre până în grumazi! Când năzdrăvanul se simţi aşa strâmtorat:

– Lasă-mă, strigă înspăimântat, lasă-mă că mă dau bătut!

– Treci-mă peste râu? întrebă Petru.

– Trec! răspunse cela din gură.

– Ce să fac cu tine dacă îţi calci vorba?

– Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăiesc.

– Aşa să fie dară! zise Petre, luă după aceea mâna cea stângă a năzdrăvanului şi o legă de piciorul cel drept îi băgă năframa în gură ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă şi porni aşa purtându-l de mână către râu.

Când ajunseră la râu năzdrăvanul păşi cu un picior de o parte, cu altul de alta de râu, luă pe Petru în palmă şi-l puse frumos de cealaltă parte.

– Acuma e bine! grăi Petru, suflă după aceea în fluieraş şi năzdrăvanul căzu de-a lungul pe malul râului.

Aşa trecu Petre râul. Când zânele cele ce se scăldau în laptele râului auzira sunetul fluieraşului lui Petru, ele căzura somnoroase, ieşiră din lapte şi adormiră pe florile de pe mal. Aşa dormind le află Petru când se coborî din palma năzdrăvanului… -Nici nu cuteză să steie multă vreme la ele… Frumoase erau, doamne! Cum putea apoi să fie însăşi Zâna Zorilor? Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-Framos nu se întrebă mult, ci porni ca să vadă.

Când intră în grădină, începu a se minuna din nou. Cât a umblat şi păţit atâta frumuseţă n-a mai văzut…

Lasă că arborii erau tot cu craci de aur, că izvoarele curgeau mai limpede decât roua, că vânturile se mişcau cântând şi florile vorbeau vorbe dulci şi frumoase; dar Petru mai mult se mira de aceea că în întreagă această grădină nu era nici o floare desfăcută, ci numai boboci… Parcă aici a fost stat lumea locului şi era să fie pururea tot primăvară… Oare când vor înflori florile acestea, dacă n-au avut vreme să înflorească până acuma? şi dacă n-au înflorit pentru ce?

Aşa se întrebă Petru; aşa şi încă şi într-alt chip, în calea lui către cetate… Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea: toată lumea dormea; zânele de pe la izvoare, păsările de pe crengi, căprioarele dintre tufişuri şi fluturii de lângă flori. Toate erau duse de fluieraşul lui Petru.

Chiar nici vântul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă şi râurile încetară de a mai curge… Singur Petru era treaz. Petru cu gândurile sale şi Petru cu mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur-împrejurul curţii se întindea un ierbiş frumos şi des, un ierbiş ce fugea ca vântul. Poarta era în frunte: o poartă tot din flori şi alte lucrări frumoase. Pe sub poartă şi pe lângă poartă iarăşi flori, care de care mai frumoase, încât lui Petru i se părea că umblă pe nouri când călcă pe ele. Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga dormeau zânele ce au fost să păzească intrarea în curte. Petru privi în toate lăturile, mai zise o dată „Doamne ajută” şi intră în cetate.

Ce a văzut Petru într-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, ştie doară toată lumea că curtea Zânei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur-împrejur zâne împietrite, pomi cu frunzele de aur şi cu florile de mărgele şi pietre scumpe, stâlpi de raze de soare şi netezi ca şi paltinul, trepte lucii şi moi ca şi culcuşul fetelor de împărat şi un aer plin de miros dulce şi adormitor…

Nici nu voiesc să spun, că numai grajdul în care stau caii Sfântului Soare, era mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume… Aşa era asta la Zâna Zorilor şi nici n-ar fi putut fi altfel… Cum să fie doară? Petru se sui pe trepte şi intră în cetate… Cele dintâi douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară apoi douăsprezece de aur. Petru trecu cu iuţeală prin toate patruzeci şi opt; aici află pe Zâna Zorilor într-a patruzeci şi nouălea, care era cea mai frumoasă dintre toate.

Astă casă era lungă, lată, naltă, ca şi o biserică din cele mai frumoase… jur-împrejur păreţii erau acoperiţi cu fel de fel de mătăsuri şi alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu picioarele, era nu ştiu ce strălucitor ca oglinda şi moale ca perina şi… mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zâna Zorilor adecă… Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri răsuflarea, când văzu că se vede în mijlocul atâtor lucrări aşa grozav de frumoase… În mijlocul acestei biserici, sau ce era, văzu Petru fântâna cea vestită pentru care a venit el atâta lume de pe pământ… (fântână ca toate fântânile şi nimic mai mult! Te miri cum a şi răbdat-o Zâna Zorilor în casa ei! Avea nişte doage din moşi strămoşi. Bag seamă, a fost lăsat ca aşa să rămâna! şi acum ar trebui să spun o vorbă mare!) Lânga fântână era chiar Zâna Zorilor aievea aşa cum era!

Era doamne un leagăn de aur şi… numai Dumnezeu ştie de ce încă, destul cum că era frumos, aici în leagăn dormea Zâna Zorilor pe perini de mătasă umplute cu suflare de vânt de primăvară… Nici nu era frumoasă… Dar de unde să şi fie! N-a zis doară Sfânta Vineri că are fel de fel de lucruri urâte şi îngrozitoare? Ce să mai lungim doară vorba? Poate că Sfânta Vineri a avut dreptate. Poate să fie! Destul când Petru privi la ea aşa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorţit şi nu sufla mai mult în fluieraşul cel vrăjit… Era încremenit de minunat ce se minuna… Ba! frumoasă era,… frumoasă! Mai frumoasă decât chiar cum ţi-ar părea că ar fi să fie Zâna Zorilor… Mai mult nu vreau să zic!

Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece zâne din cele mai alese. Bag samă au adormit legănând pe împărăteasa lor… Petru nici nu le văzu de privit ce privea la Zâna Zorilor, până ce nu tresăriră toate din somn, când nu mai auzira fluieraşul… Petru… tresări dară şi el… şi începu a cânta din nou în fluieraş… Iarăşi adormi lumea, şi Făt-Frumos păşi cu trei paşi mai înainte.

Între leagăn şi fântână era o masă, pe masă un colac alb şi moale, frământat cu lapte de căprioară, şi un bocal de vin roşu şi dulce ca visul de dimineaţă… Acesta era colacul puterii, şi celălalt vinul juneţei…

Petru privi o dată la colac, o dată la vin şi o dată la Zâna Zorilor, se apropie după aceea cu încetul, păşi doi paşi către leagăn, masă şi fântână.

Când Petru ajunse la leagăn, îşi pierdu minţile şi nu se mai putu răbda şi sărută pe Zâna Zorilor… Zâna Zorilor deschise ochii şi privi la Petru cu o privire încât el îşi pierdu minţile încă mai tare…

Sufla după aceea în fluieraş, ca Zâna Zorilor s-adoarmă; luă cununa cea de aur şi o puse pe fruntea Zânei Zorilor; luă o bucătură din colacul de pe masă, bău o înghiţitură din vinul întineritor… şi iarăşi sărută şi iarăşi luă o îmbucătură, iarăşi bău o înghiţitură… Aşa de trei ori una după alta… de trei ori a sărutat pe Zâna Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac şi de trei ori a gustat din vin… După aceea şi-a umplut ulcioarele cu apă din fântână şi a pierit cum piere vestea cea bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă…

Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreţii cetăţii, zânele aveau mai multă plăcere în feţele lor. Toate aceste din trei sărutări… Cum a intrat Petru aşa a şi ieşit: printre zâne şi flori, pe palma năzdrăvanului, printre lei, balauri şi năzdrăvani… Când fu apoi în seară privi o dată îndărăt şi văzu că lumea întreagă s-a pornit în urma lui… Hei! dar şi-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede, cum trece fericirea s-a fost lăsat Petru pe cale… Goana rămase îndărăt şi Petru sosi pe jos la Sfânta Vineri.

Sfânta Vineri ştia că Petru o s-ajungă, din rânchezatul Murgului, care din cale de trei zile simţi apropierea stăpânului său: îi ieşi dară în cale cu colac moale şi cu vin roşu.

– Bun ajuns, Făt-Frumos!

– Bună ziua, soră sfântă!

Petru-i dete ulciorul cu apă de la fântâna Zânei Zorilor. Sfânta Vineri-i mulţumi frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zânei Zorilor şi despre frumuseţea sorei Soarelui şi Petru puse şaua pe Murgul, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Baba Vineri asculta când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu necaz; văzând apoi cum că Petru va să meargă îi pofti sănătate şi noroc.

Petru nici nu stete până n-ajunse la Sfânta Joie. Aici se coborî de pe cal şi intră; precum a fost vorbă să fie.

Nici la Sfânta Joie nu se prea opri; zise „bună ziua”, mai făcu o vorbă scurtă şi luă „sănătate bună”.

– Stai! să-ţi mai spun una mai nainte de a porni în cale, zise Sfânta Joie cu grijă.

– Să-ţi ai grijă de viaţă; să nu legi vorbă cu om, să nu mergi iute, grăbit; să nu iei apă de la mână; să nu crezi la vorbă şi să fugi de buze dulci.

Să te duci cum ai venit… Calea e lungă, lumea e rea şi tu ai la tine lucru mare! Ascultă dar de mine: iaca-ţi dau o năframă; nu e de aur, nu-i de argint nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză nesădită, să o porţi că e vrăjită… Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, suliţa nu-l pătrunde, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui.

Aşa grăi Sfânta Joie. Petru primi şi ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în vânt şi se duse… se duse… cum se duc adică Feţii-Frumoşi când îi mâna dorul de casă.

La Sfânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise „bună ziua” din spatele calului şi mână mai departe.

Într-o bună vreme îi veni cutia cea vrăjită în minte şi vrând să audă veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, până ce şi începu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.

– S-a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apă… S-a supărat Sfânta Vineri pentru că i s-a spart ulciorul… S-au supărat fraţii tăi Florea şi Costan pentru că le-ai luat împărăţia.

Petru începu a râde când auzi de atâta supărare. Nici nu ştia ce să întrebe mai înainte.

– Cum a spart Sfânta Vineri ulciorul?

– De bucurie ce i-a fost a început a juca şi a căzut cu ulcior cu tot.

– Cum am luat eu împărăţia de la fraţii mei?

Cutia începu acuma a spune că fiind împăratul bătrân şi orb de amândoi ochii, Florea şi Costan s-au dus la el şi au cerut ca să împartă împărăţia între dânşii. Împăratul le-a spus că numai acela va împărţi ţara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înţelegând fraţii lucrul merseră la Baba Birsa şi asta le spuse că ai fost, ai făcut şi ai pornit ca să vii.

Fraţii se sfătuiră şi acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă, să ia apă de la el şi să împărătească peste ţară.

– Minţi, cutie spurcată! strigă Petru mânios când le auzi toate acestea, şi dete cu cutia de pământ, încât crăpă în şaptezeci şi şapte de bucăţi.

N-a mai mers mult până ce şi văzu nourii din ţara sa, simţi suflarea vânturilor de acasă şi zări din depărtare pe ici colea câte un munte de pe marginile ţării… Petru stete în loc ca să vadă mai bine, că-i părea că nu e adevărat ce-i părea.

Era să treacă peste puntea cea din marginea împărăţiei când văzu c-aude ceva din depărtare… aşa ceva ca şi când ar striga un om, şi ca şi când l-ar striga chiar pe el după nume

– Măi Petre! Voi să stea în loc.

– Mergi! mâna! strigă Murgul. Nu e bine să stai!

– Ba nu! stai! să vedem ce e cine şi pentru ce? Să dăm faţa cu lumea.

Petru zise şi suci frâul Murgului.

– Ei Petre! Petre! Oare cine te-a învăţat să stai? Oare n-ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului? Aşa e lumea n-ai ce face!

După ce se întoarse văzu, doamne, pe cine văzu! pe frate-său Florea şi pe frate-său Costan… Amândoi erau şi împreună se apropiau către Petru… Petre! mergi! mâna! Sau nu ţi-a zis Sfânta Joie să nu legi vorba cu om? Sau nu ştii ce veste ţi-a dat cutia Sfintei Miercuri? Fraţii veneau cu vorbă bună şi cu buze dulci… Şi Sfânta Joie a fost zis… Petre! Petre! ai uitat, ce-a zis?! Când Petru văzu pe fraţii săi cei dulci zbură din spatele Murgului la ei în braţe. Doamne! Dar cum să nu zboare! De când n-a văzut el faţă de om? De când n-a auzit vorbă pământească?

Şi a curs vorba cum curge între fraţi. Petre era vesel şi fericit. Florea şi Costan erau buni la vorbă şi dulci la buze… Singur Murgul era trist, singur el îşi lăsă capul la pământ.

După ce fraţii vorbiră multe de împăratul bătrân, de ţară şi de calea lui Petru, Florea începu a-şi încreţi fruntea.

– Frate Petre! Lumea e vicleană! N-ar fi mai bine ca să ne dai nouă apa ca s-o ducem noi? grăi fratele. Ţie-ţi iese unul în cale, iară pe noi nimeni nu ne ştie, de unde venim, unde mergem şi ce ducem.

– Da! da! grăi Costan, Florea vorbeşte bine. Petru clatină o dată… de două ori din cap şi spuse fraţilor săi treaba cu năframa. Fraţii cei doi văzură acuma că pentru Petru nu este decât o moarte.

Florea începu dar a bate şaua ca să priceapa iapa.

Cam de vreo trei azvârlite d-acolea era o fântână cu apă limpede şi rece.

– Nu ţi-e ţie sete măi Costane? grăi Florea trăgând o dată cu ochiul către Costan.

– Da! răspunse Costan, pricepând ce şi cum ar trebui să fie. Hai, frate Petre să ne stâmpărăm o dată setea şi apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta şi te vom păzi de necaz şi primejdie.

– Nu merge Petre! Nu merge că nu dai de bine! Murgul necheza o dată… Hei! Dar Petru nu l-a înţeles.

Ce s-a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s-a întâmplat! Fântâna era lată şi adâncă…

Fraţii porniră cu apa către casă ca şi când ei ar fi adus-o chiar de la Zâna Zorilor. Murgu mai necheză o dată aşa de turbat şi de dureros încât se înfiorară şi pădurile… fugi până la fântână… şi stete împietrit de durere.

Aşa fuse treaba cu Petru cel voinic şi Făt-Frumos viteaz! Bag samă aşa i-a fost ursita, ca s-ajungă în ceas rău!

La curtea împăratului se făcu ospăţ şi veselie mare. Merse vestea în ţară, cum că feciorii împăratului Florea şi Costan au adus apă de la fântâna Zânei Zorilor.

Împăratul se spălă cu apă pe ochi şi văzu, – cum om încă n-a mai văzut… Era în casa împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas şedea un vierme: împăratul îl văzu prin lemn, aşa vedea de bine.

După ce împăratul împărţi ţara între feciorii săi cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca să-şi trăiască zilele bătrâneţelor în pace.

Aşa se sfârşi treaba cu apa de la fântâna Zânei Zorilor: Ţara făcu un ospăţ de trei zile şi trei nopţi şi se puse iarăşi la lucru ca şi când nici nu s-ar fi întâmplat nimic.

După ce Petru se depărtase de la leagăn, ieşi din casă şi curte… după ce sunetul fluieraşului nu se mai auzea, Zâna Zorilor îşi veni în fire, deschise ochii, ridică capul şi privi în toate lăturile căutând nici ea singură nu ştia ce… Ce a fost? întrebă pe de jumătate încă prin vis. Cine? I se părea, cum că a văzut ceva prin vis ba chiar aievea… ceva dulce, plăcut, o fiinţă… ca şi când ar fi omenească, însă mai puternică în privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci…

– Nu ştiți voi ce a fost? Aţi văzut şi voi? Sau aţi dormit? Aţi visat? aşa le întrebă Zâna Zorilor pe zâne… şi se întrebă pe sine însăşi… îi părea că de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela… şi nimenea nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită. Văzu cununa…

– Ce cunună frumoasă! Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a împletit în cunună? Şi cine oare a adus aici cununa şi a lăsat-o la mine pe leagăn?! Zâna Zorilor se întristă!

Văzu pâinea pe masă… Lipseau din ea trei bucăţele; una de-a dreapta, una de-a stânga şi una din mijloc.

Din vinul juneţei lipseau asemenea trei înghiţituri: una de deasupra, una din fund şi una din mijloc… A trebuit să fi fost cineva aicea… Zâna Zorilor se întristă încă mai tare; îi părea că o doare ceva, şi nu ştia ce şi unde…

Apa din fântână era tulbure… Apă! apă a dus cineva de aici! Zâna Zorilor se supără. Cum a putut intra cineva fără veste?!

Unde e paza cea aspră? Năzdrăvanii? Balaurii? Ce au făcut leii ferecaţi?! Şi zânele? Şi florile? Şi soarele? Nimeni n-a păzit? Nimeni n-a fost la locul său?! Zâna Zorilor se supără pe deplin. – Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniţi, goniţi, ajungeţi, prindeţi şi aduceţi! porunci Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.

Porunca sună şi toată lumea se puse în mişcare.

Petru s-a fost însă întins la fugă încât nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.

Toţi veniră trişti, toţi aduseră veşti triste. Petru a fost trecut peste marginile Împărăţiei Zorilor unde întreaga pază nu mai avea putere.

Zâna Zorilor îşi uită acuma supărarea de tristă ce se făcu şi trimise pe Sfântul Soare ca să umble în lume să facă din şapte zile una… să cerce să afle şi s-aducă veşti.

O zi din şapte zile Zâna Zorilor n-a făcut alta decât a stat şi privit în calea Soarelui, a privit… privit… până ce au început a-i curge lacrimile din ochişori, nu ştim acuma de privitul cel mult ori de durerea şi dorul ei cel mare!

Iată-ntr-a şaptea zi Sfântul Soare se reîntoarce… roşu, trist şi obosit… iarăşi veste rea! Hei! că Petru era unde razele soarelui nu pot pătrunde!

După ce Zâna Zorilor văzu că şi cea din urmă încercare fu în zadar, dete poruncă aspră în ţară: Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroasă, vânturile să nu mai mişte, izvoarele să nu mai curgă limpede şi razele soarelui să nu mai lumineze.

Porunci apoi, ca între lume şi Împărăţia Zorilor să se lase vălul cel mare al întunecimii prin care să nu străbată decât o singură rază de soare, care să ducă vestea-n lume cum că „până ce nu va veni acela care a dus apă de la fântână, soarele să nu se mai mişte pe cer”.

A mers vestea în lumea cea întunecoasă… oamenii înţeleseră că lumina cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului…

Nimeni nu vedea în lume afară de împăratul; nimeni nu vedea necazurile întunericului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea şi Costan sfat şi poruncă, ca să pornească, să meargă şi să mântuiască lumea de întunerec. Cine a minţit una, minte şi a doua; Florea se puse în şa şi porni către Împărăţia Zorilor acuma când Petru a fost curăţit calea.

– Vine cineva? întrebă cam aspru.

– Vine, răspunseră zmeii, ce stăteau pază la punte.

– Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, – acum ştim noi – cum era! Florea trece pe sub punte.

– Voinicul vine pe sub punte! răspunseră zmeii cam în glumă.

– Grijiţi de el, neagră vă fie lumina! zise acuma Zâna şi primi pe Florea să intre.

Pe Florea-l trecură fiorii când văzu atâta frumuseţă.

– Bun ajuns voinice! Tu ai furat apă?

– Să fie de bine! Zău eu am luat-o.

– Tu ai băut vinul? Florea stete mut.

– Tu ai mâncat pâinea? Florea zise „ba”.

– Tu m-ai sarutat? Florea-şi uită vorba.

– Na! Oarbă-ţi fie lumina! Învaţă-te să mai minţi!

Zise acuma Zâna supărăta şi-i dete lui Florea două pălmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stânga, încât ăstuia i se întunecară ochii.

Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasă şi treaba se găti.

Porni şi Costan în urma frăţine-său.

Porni, ajunse, o păţi şi reînturnă.

În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.

Aşa rămase lumea întreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat…

După ce Zâna Zorilor a văzut cum că nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe întreaga ţara sa, pe zmei, balauri, năzdrăvani şi lei, pe toate zânele, pe toate florile, pe toţi supuşii i-a chemat la sine. Chiar şi Sfântul Soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii de la căruţă, să-i bage în grajd şi să intre la Zâna Zorilor… Când au fost aşa toţi adunaţi împreună, Zâna Zorilor nu le împărţi mai mult la porunci, ci tristă şi mustrată cum era, luă ziua bună de la toţi supuşii săi, le mulţămi pentru iubire şi credinţă şi-i trimise în lume, ca să meargă să facă fiecare după capul şi priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri şi tot atâţia năzdrăvani opri la sine, ca să fie cine să-i păzească puntea. Trimise toate zânele în grădină şi lăsă, ca să nu intre-n curte până ce nu o vor vedea pe ea senină; lăsă ca florile să miroasă d-aici înainte un miros, care îmbata orice fiinţă omenească, ca vânturile să se mişte cântând atâta de dureros încât orice suflet omenesc să plânga când le aude, ca izvoarele să curgă apă amară, şi lăsă ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte şapte raze seci în lume.

După ce toate acestea le rândui, se duse la roata cea mare, pe care era învârtit firul traiului omenesc şi opri roata de a se mai întoarce şi viaţă omenească de a mai curge… Dup-aceea… Zâna Zorilor se ascunse din faţa lumii în fundul curţii celei mari, în locul cel mai întunecos şi mai neîngrijit…

Zmeii, balaurii şi năzdrăvanii ieşiră-n lume şi de ruşine ce le era, s-ascunseră în cele mai adânci pustiuri, peşteri – ca ochiul omenesc să nu-i mai vadă! Leii-şi lepădară părul de aur şi ferecătura de pe gheare şi dinţi, şi de supăraţi ce erau se făcură sălbatici; Zânele s-ascunseră prin grădini; florile, izvoarele şi vânturile se supuseră voinţei Zânei Zorilor, şi razele seci, fără căldură şi lumină, şi astăzi se văd întinse pe cer colea în nopţile de vară…

Viaţa omenească stete locului, şi timpul înceta de-a mai curge…

Doi lei, doi zmei, doi balauri şi doi năzdrăvani se puseră pază la punte…

Cât a rămas Împărăţia Zorilor astfel, aceea nu se ştie şi nici nu se poate spune…

A trecut multă vreme aşa fără să fi curs!

A înţeles şi Sfânta Vineri că Zâna Zorilor s-a supărat; raza cea pustie şi vântoasele ce cutreierau lumea întreagă i-au fost adus ştire de mult… S-a supărat de jumătate, iar de cealalta jumătate s-a bucurat: s-a supărat pentru că nu mai putea să mai privească în căutătoare şi s-a bucurat pentru că vedea pe Făt-Frumosul său cel voinic scăpat şi pe vecina sa cea frumoasă trista… A mai fost apoi necăjită pentru că i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunată.

Când Sfânta Vineri văzu însă că întunerecul nu mai încetează, lumina nu mai vine, şi când pieri şi cea din urmă rază de pe pământ, zic când Sfânta Vineri văzu că Zâna Zorilor i-a trecut de glumă, ea porunci vântoaselor ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel mare de la marginea împărăţiei să-l mişte din loc şi să facă ca lumina să curgă în lume.

Vântoasele porniră… care de care mai turbate, care de care mai grozave şi mai înfricoşate,… cum merg adică vântoasele… Ţi se părea că au să ia lumea cu sine şi să nu se mai oprească în loc cu ea. Ajunseră la văl… se izbira în el… şi cum se izbira? Vălul nu se mişcă!

Vântoasele se mai izbiră o dată… apoi încă o dată… adică de trei ori una după alta.

…Şi apoi nu se izbiră mai mult… văzură cum că vălul stă mai ţeapăn decât pământul în ţâţânele sale… Stătură câteva clipe locului – ruşinate şi obosite se întoarseră după aceea îndărăt şi înconjurară o dată lumea în mânia lor cea turbată… Ce a fost calea lor? Acuma-şi poate gândi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-bună seamă-a putut fi! Vai şi amar!

Vântoasele sosira acasă şi spuseră Sfintei Vineri cum şi ce e cu vălul.

Sfânta Vineri se supără acuma şi de cealalta jumătate: trimise vânturile la curtea împăratului ca să ducă lui Petru vorbă şi sfat: să meargă să stea de vorbă cu Zâna Zorilor şi să facă ce va face, ca să aducă lumina în lume.

Vântoasele porniră de-a două oară… acuma ceva şi mai încet… mai nepripit… ca şi când pleci adică în treabă bună şi la om… Ajunseră la curte… Petru nu e! Vântoasele începură a se mişca mai a străin.

Petru a pierit în cale.

Vântoasele luară curtea din stânga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O întoarseră, suciră, ridicară şi aruncară până ce nu se mai alese nimic din ea… După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către coliba Sfintei Vineri.

– Porniţi cu toţii în lume; mişcaţi tot ce e de mişcat şi aflaţi pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceţi! porunci Sfânta Vineri după ce auzi vestea cea tristă. Trei zile şi trei nopţi vântoasele nu mai steteră…

De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii izbindu-i de stânci; de trei ori măturară fundul mării şi de trei ori prăpădiră faţa pământului.

Toate fură în zadar! Ele intrară acasă care de care mai obosite care de care mai mânioase şi mai ruşinate.

Numai una n-a sosit încă; vântul cel de primăvară, leneş, moale şi întârziatic… Unde să fi rămas? Toţi ştiau că multă treaba n-o fi fost să facă… Cine ştie… de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la răcoare… Nimeni nu-şi bătea capul cu el.

Iac-o dată într-un târziu după ce toată lumea s-a mai rupt gândul de a mai afla pe Petru, frunzele începură a se mişca. Sfânta Vineri simţi molătatea suflării şi ieşi afară.

– Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.

– Tristă e de tristă dar bună-i de bună, şopti vântul cel tânăr. După ce m-am fost obosit de atâta cercetare, de atâta spart şi prădare dădui de-o fântână seacă şi cugetai să intru în ea ca scutit de surorile mele să mă mai odihnesc mai nainte de a porni către casă.

– Şi-n fundul fântânei aflaşi pe Petru? strigă Sfânta Vineri plină de bucurie.

– Da! şi pe Murgul de o parte.

– Dulce-ţi fie vorba, dragu-ţi fie sufletul, şi pururea veste bună s-aduci! zise acuma Sfânta Vineri către vântul cel de primăvară, îi porunci apoi ca să se repeadă până la Sfânta Joie şi să-i spună ca să gătească cu tigaia de aur, că de Petru nu e bine, să sară d-acolea până la Sfânta Miercure, şi să-i spună ca să vină la sfântă cu apa vieţii.

– Înţeles-ai? îi mai zice Sfânta Vineri. Să fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Şi porniră cu toţii… Sosiră cu toţii la fântâna cea părăsită…

De Petru nu era decât os şi cenuşă.

Sfânta Miercure luă oasele şi le încheie laolaltă… Nu lipsea nici unul.

Sfânta Vineri porunci vântoaselor ca să desfunde fântâna, s-arunce pulberea în sus şi s-adune cenuşa lui Petru… Toate se făcură…

Sfânta Joie făcu foc, culese roua de pe frunze în tigaia cea de aur… şi puse tigaia pe foc… Când apa începu a fierbe, Sfânta Miercure zise trei vorbe… privi o dată către răsărit, o dată către apus, o dată către miază-zi, o dată către miază-noapte, apoi aruncă iarba vieţii în apa cea fiartă. Tot aşa făcu şi Sfânta Vineri cu cenuşa lui Petru. Sfânta Joie numără după aceea, unul, două, trei şi luă tigaia de pe foc.

Din cenuşa lui Petru, din roua şi din iarba vieţii s-a fost făcut o unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflă o dată peste ea, şi unsoarea se slei. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de şapte ori în jos, de şapte ori cruciş, tot de atatea ori curmeziş… şi când fuseră gata, Petru sări în picioare… pe de o sută şi pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost… pe de o sută şi pe de o mie de ori mai voinic şi mai fălos decât cum a fost!

– Săi pe cal, voinice! zise Sfânta Vineri.

Îndată ce Murgul simţi pe stăpânul său în spatele sale, începu a necheza şi a scăpăra din picioare… Era mai viu decât cum a fost cândva!

– Unde pornim? întrebă vesel.

– Către casă! răspunse Petru.

– Cum să mergem?

– Ca blestemul!

Petru mulţămi de vorbă şi treabă, se întinse apoi la cale şi merse… merse…, cum merge adică blestemul… până ce ajunse la curtea împăratului. De curte nu mai era decât locul… Nu vedeai urmă de om, de la care să poţi auzi o vorba sau o veste… iacă într-un târziu Bârsa ieşi din fundul unei pivniţi mucezite.

Petru înţelese ce e, cum din ce pricină, întoarse frâul Murgului şi merse mai repede decât cum a venit… Nici nu răsuflă până la Împărăţia Zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas, cum a fost să rămâna trebile-n Împărăţia Zorilor, aceea cu vorbă şi grai nu se poate spune…

Multă vreme a trebuit să treacă!

Când Petru sosi la punte, în soare nu mai erau decât trei raze luminoase, şapte calde şi nouă seci… celelalte toate le-a fost lepădat cu de-amănuntul… Când Petru se opri cu Murgul, toată lumea se opri cu el ca să vadă ce va fi să fie acuma.

Zâna Zorilor simţi, cum că ceva deosebit trebuie să fie în apropiere, că-i părea că tocmai acuma s-a deşteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă… Ea dorea… nu ştia ce… tocmai ca şi atuncea… – Cine vine? întrebă cam cu jumătate de gură.

– Ţine-te bine stăpâne! zise Murgul. Petru strânse din pinteni, trase din frâu şi nici nu se simţi până ce fusese de cealalta parte de punte.

– Voinic vine peste punte! strigară păzitorii ridicăndu-şi pălăriile din cap.

Zâna Zorilor nu se mai mişcă din loc şi nu mai grăi nici o vorbă… Ca pe nevăzute sări Petru la ea, a cuprins-o în braţe, şi o sărută… cum sărută adică Feţii Frumoşi pe zânele drăgăstoase!

Împărăteasa Zorilor simţi că simte ce n-a mai simţit… Nu mai vorbi, nu mai întrebă, ci făcu semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui şi intră cu Petru în casă…

Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosi dulce; izvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie: roata vieţii începu a se întoarce mai repede decât prisnelul; valul cel negru căzu la pământ şi soarele strălucitor se ridică în sus către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost cândva.. şi-n lume se făcu lumină ca faţa soarelui încât nouă ani, nouă luni şi nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoşată.

Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân şi pe mama sa cea bătrâna, făcu o nuntă încât îi merse vestea-n nouăzeci şi nouă de ţări şi se făcu împărat peste amândouă împărăţiile.

Iară fraţilor Florea şi Costan li se dete lumina ochilor ca să vadă şi ei fericirea lui Petru.

Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-Framos cu Zâna Zorilor din Ţara Soarelui.

Petru a trăit şi a împărăţit cu pace şi cu sănătate,… şi doară mai împărăteşte şi astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sursa imagini: https://cizgilimasallar.blogspot.ca

Un țăruș și un topor

Ion-Nania Țăruș, țăruși, s. m. Etimologia acestui cuvânt a rămas necunoscută lingviștilor și redată ca atare în toate dicționarele limbii române. În opinia regretatului Ion Nania, cuvântul, de origine getică, exista cu siguranță pe la 1200 î. Chr. Toată lumea a auzit de „baterea țărușului”; prin sintagma „aici s-a bătut țărușul” fiecare țăran înțelege că „aici s-a întemeiat satul”.

Baterea țărușului a fost un ritual care a rămas nestudiat, deși „este vechi de când lumea”. Din punct de vedere istoric, ritualul a apărut după ce s-a trecut de la locuirea în telluri neolitice, la așezările răsfirate, bazate pe locuințe și gospodării individuale. Ultimul ritual care s-a păstrat în memoria colectivă a avut loc cu ocazia strămutărilor din 1833, cu ocazia baterii țărușului satului Aleși de Teiu, devenit ulterior Leși, apoi Leșile.

Ritualul începea în ziua Stratului Rusaliilor, în a patra zi de joi după Paște; momentul principal avea loc în Sâmbăta Rusaliilor și se încheia în prima duminică după Rusalii. Nu vom intra în amănuntele ritualului care era foarte complicat; vom aminti doar o parte din aspectul din Sâmbăta Rusaliilor. Țărușul era un par lung de trei coți (aproximativ doi metri), din gorun sau gârniță verde și era bătut de șapte bărbați în poiana stabilită în mijlocul cătunului. În momentul baterii toți bărbații noii așezări se descopereau și se închinau în genunchi, cu fața spre răsărit, în timp ce aducătorul parului rostea: „Doamne Zău, Ziditor al pământului și al cerului, Tată Ceresc ocrotește-ne satul (i se spunea numele) și pe toți cei ce vor locui aici, în vecii vecilor” și toți rosteau: „Ocrotește-ne Doamne vitele și oile și ferește-ne de ispita celui necurat și a barbarilor care vor râvni la vatra și moșia noastră”. Toți se ridicau, puneau mâna pe par și spuneau: „Doamne Zău, vom rămâne credincioși și ne vom da viața pentru glie”. După rostirea jurământului, bărbatul cel mai în vârstă dintre cei șapte ascuțea parul, care de acum devenea țăruș, coloana care făcea legătura dintre centrul pământului și cer; ceilalți șase aleși pentru împlinire îl țineau, iar cel care îl ascuțea îl bătea cu un mai până intra în pământ cam două palme. În capătul țărușului bătut în pământ puneau o opincă nouă, neîncălțată. Ritualul continua toată săptămâna, din ce în ce mai diminuat. În locul țărușului urma să se sape puțul din care luau apă cu toți locuitorii.

Dintre toate popoarele indo-europene, la unul singur mai aflăm apelativul țăruș – grecescul tsaroyhi (țaruhi) „opincă”.

Este binecunoscut faptul că marii istorici ai lumii au ajuns la următoarea concluzie: „Către anul 2000, un grup de populații indoeuropene coboară din regiunile carpato-danubiene și, împărțindu-se în două ramuri, ocupă Grecia (primii greci)” (Pierre Leveque, Aventura greacă, I, 1987, p. 118); „ionienii autohtoni au fost înghițiți ulterior de dorieni (Ibidem, p. 58)” și „este sigur că dorienii au venit din valea Dunării de-a lungul Moravei și a Axiosului (Vardarulu), unde au fost găsite cimitirele lor” (Ibidem, p. 118).

Se știe că vechii greci purtau sandale, iar geto-dacii purtau opinci.

În opinia noastră, grecii au văzut cu siguranță ritualul baterii țărușului de către geții din epoca bronzului, care își întemeiau cătune, sate, așezări statornice. Ei au rămas impresionați de faptul că în capătul parului se punea o opincă; ei nu cunoșteau faptul că parul ascuțit se numește acum țăruș, îl numeau tot paloyhi, paluhi (par), socotind că tsaroyhi (țaruhi) este opinca.

Din cele aproximativ 600 de cuvinte românești pe care dicționarele noastre le prezintă cu etimologie incompletă, ori și mai grav, foarte multe socotite greșit a proveni din bulgară sau din alte limbi slave sau cu etimologie necunoscută, este prezentat unul, pentru ca lingviștii să reflecteze asupra originii limbii române.

Ion Nania considera că a sosit timpul ca lingviștii români să abandoneze vechile tipare și să reanalizeze cele aproximativ 600 de cuvinte pe care dicționarele explicative le consideră a avea etimologie necunoscută.

Ion Nania este cel care a studiat, printre altele, și toporul geto-dacic de la Mozaceni care este certificatul de naştere al popoarelor latine, un document scrijelit în piatră „mai valoros decât Columna lui Traian”.

Sursa: Ion Nania, STUDII ȘI COMUNICĂRI, VOL. III, 2010

Instrumente populare românești

Fluierul, Frunza, Buciumul, Buhaiul, Cimpoiul, Naiul, Trâmbiţa, Ţambalul, Ţitera sau Cobza sunt instrumente vechi care s-au păstrat pâna în zilele noastre. Muzica este parte organică a existenţei ţăranului român. Sensibilitatea la frumuseţea sunetului s-a transmis și în formele și ornamentele bogate ce împodobesc instrumentele muzicale create de meșterii populari. Meșterii de instrumente muzicale fac, adeseori, o demonstraţie de frumuseţe a instrumentelor construite și de talent în ce privește extinderea gamei de posibilitaţi interpretative a melodiilor populare, „perle în sine”, cum le considera compozitorul nostru naţional, George Enescu.

Cel mai raspândit instrument muzical este fluierul, aflat în strânsa legatura cu creșterea animalelor, în special cu păstoritul. Sunetul se obţine prin astuparea completă, aproape completă sau deschiderea orificiilor laterale cu degetele, aerul vibrând astfel în tub.

Buciumul
Buciumul (numit și tulnic) este un instrument muzical folosit păstorii români din munţi. De origine dacă, a fost folosit în trecut în principatele din Moldova și Valahia ca instrument de semnalizare în conflictele militare. Cuvantul în latină „buccinum”, însemnand corn îndoit. În unele regiuni se cânta din bucium și la înmormântari, iar în trecut era folosit și la semnalarea invaziilor străine.
Buciumul este un tub deschis la ambele capete, constituit din reunirea unor doage lungi de brad, frasin, tei, alun sau paltin, bine uscate, strânse din loc în loc cu inele de lemn sau metal.

Semnale de bucium video:

Ţitera – instrumet muzical înrudit cu ţambalul şi alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal puse în vibraţie de un plector. Înzestrată cu un sunet moale, plăcut ţitera se foloseşte la interpretarea pieselor solo, cât şi în îmbinare cu alte instrumente. Denumirea aminteşte de sistru, varietate a lirei în Grecia Antică. Sistru este un instrument muzical la vechii egipteni, alcătuit dintr-o lamă metalică curbată în formă ovoidală, cu capetele unite, prevăzute cu un mâner și având, de-a curmezișul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. Interpreţii situându-se unul în faţa altuia formează un duet original în care fiecare îţi susţine melodia sa. Varietatea ţiterelor constă din corp şi două gâturi.

Corpul reprezintă o cutie dreptunghiulară cu două suporturi a câte două picioruşe fiecare, fabricată din lemn de arţar, lung. cutiei e de 720 mm, înălţimea de 35 mm, lăţ. de 280 mm, grosimea pereţilor de 4 mm. De pereţii din stânga şi din dreapta ai corpului se încleie câte o volută, care serveşte la fixarea extremităţilor gâturilor. Corpul se acoperă cu o placă de rezonanţă, confecţionate din lemn de brad de 2 mm grosime.

Placa de rezonanţă e prevăzută din interior cu două arcuri, iar în partea de mijloc e tăiată o gaură fasonată. În locul fixării coardelor pe placă se află patru suporturi, câte două la fiecare gât, unul pentru patru coarde joase, iar altul pentru patru coarde înalte. Eclisele gâturilor făcute din lemn roşu se încleie de-a lungul pe placa de rezonanţă. Lung. lor este de 80 mm, grosimea 5 mm. La începutul eclisei se află un prăguleţ după care urmează 15 plăci metalice de tonalitate. Extremităţile fasonate ale gâturilor se încleie cu voluta corpului. Ele se confecţionează din specii dure de lemn, care pot asigura stabilitatea tonalităţii. Pe extremităţi sânt amplasate cuiele de metal ce servesc la acordarea celor şase coarde întinse deasupra fiecărui gât. La ţitera construită în secţia de instrumente muzicale ele sânt aranjate în acelaşi fel ca la chitara cu şase coarde, deasemeanea sunt folosite coardele de chitară. Corpul şi placa de rezonanţă se acoperă cu un strat subţire de lac incolor.

Ţambalul
Ţambalul românesc este un instrument cordofon acţionat prin lovire cu ajutorul a două baghete („ciocănaşe”) din lemn, care sunt învelite la capăt cu un material textil. El a fost folosit în spaţiul „Vechiului Regat” (în special în Muntenia) până în perioada interbelică, după care utilizarea sa a fost tot mai restrânsă. Consemnările muzicale îl pomenesc ca fiind întâlnit pe teritoriul românesc încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (F. J. Sulzer), dar prezenţa lui pe aceste locuri este mult mai veche. Spre deosebire de modelul ţambalului „unguresc”, la români, instrumentul este de format mic (are o lungime de 85 de centimetri). La cântat, ţambalul românesc este ţinut de interpret în zona abdomenului, fiind agăţat de gât cu o curea.

Cobza
Cobza este un instrument cordofon tradiţional, acţionat prin ciupire. Ea a fost folosită la români în spaţiul care cuprindea „Vechiul Regat”. Instrument cu rol principal de acompaniament, cobza a dispărut treptat din practica muzicii tradiţionale, încă din perioada interbelică a secolului trecut. În momentul de faţă mai există doar câţiva interpreţi tradiţionali care cântă la cobză. Aceştia activează în cadrul unor ansambluri folclorice. Corpul cobzei (cutia de rezonanţă) este supradimensionat ca mărime, în raport cu celelalte părţi care alcătuiesc instrumentul. El are o formă de pară, secţionată pe jumătate, fiind construit din „doage” de lemn de paltin. Placa de rezonanţă este confecţionată din lemn de molid, pentru a fi cât mai elastică, în condiţiile preluării vibraţiilor de la căluş. Instrumentul are un gât scurt şi gros, capătul său fiind fără prăguş. Locaşul cuielor este dispus frânt, faţă de traiectoria gâtului.

Naiul
Străvechi instrument muzical, naiul este constituit din reunirea ușor curbată a mai multor tuburi (în jur de 20) de trestie, soc sau alte esenţe, având diferite dimensiuni. Aceste tuburi sunt închise la partea inferioară prin dopuri de ceară și sunt deschise în partea superioară, pe unde naistul introduce aerul, emiţând astfel sunetul.

Vioara „pochette”
A fost folosită foarte puţin în spaţiul culturii orale româneşti. Iniţial instrumentul a fost conceput de marii constructori clasici de instrumente cu coarde, ca un al cincilea membru din familia viorii (cel mai mic – violina „piccolo”, „sordine”). În Franţa acest tip de instrument poartă denumirea de violina „pochette” iar în Anglia este cunoscut sub numele de „kit”. El este întâlnit în vestul Europei sub diverse forme constructive. Nefiind performant sub aspect acustic, instrumentul nu s-a impus în practica muzicală decât parţial. Cutia de rezonanţă are o formă de lingură (sau de barcă), modelul semănând mult cu vechile instrumente cordofone de origine arabă. Corpul viorii este sculptat dintr-un singur lemn (posibil păr sau plop). Pe faţa sa este aşezată placa de rezonanţă din molid şi limba instrumentului. Elementele decorative ale instrumentului (prezente pe marginea cutiei de rezonanţă) sunt cele specifice artelor tradiţionale româneşti. Sub aspectul sonorităţii, intensitatea viorii este slabă, timbru său fiind predominant nazal (instrumentul emite un sunet necizelat). Lipsa de performanţă în privinţa calităţilor sonore a fost principala cauză care a determinat dispariţia rapidă a acestui tip de instrument din practica muzicii orale româneşti.

Buhaiul
Buhaiul este un instrument membranofon acţionat prin frecare, prin intermediul unei şuviţe de păr din coada unui cal. Corpul instrumentului (cu rol de incintă acustică) este confecţionat dintr-o putină dezafectată. El are de obicei o formă tronconică. Doagele sale sunt fixate cu ajutorul unor cercuri metalice. La una din marginile corpului (cea cu diametrul mic) este aplicată o piele bine întinsă (de obicei de capră) cu rol de membrană. În centrul acesteia este fixată şuviţa de păr, care atârnă liber la celălalt capăt. Prin frecarea şuviţei (după modelul mulsului) membrana din piele este pusă în vibraţie. Vibraţia membranei este controlată parţial de executant prin modul în care este făcută frecarea şuviţei cu mâna. Instrumentul produce un zgomot înfundat. Diferenţierile sonore ale acestui zgomot depind de: dimensiunile corpului rezonator (ale putinei), dimensiunile membranei şi de modul în care este întinsă această membrană. În cazul în care buhaiul este mânuit cu pricepere de executanţi, el imită destul de bine mugetul bovinelor. Buhaiul este principalul instrument sonor folosit de colindători, în cadrul obiceiurilor de iarnă cu substrat agrar, legate de Anul Nou.

Trâmbiţa
Trâmbiţa este un instrument aerofon cu un aspect asemănător buciumului sau al tulnicului. Ea este confecţionată manual din tablă subţire de fier (galvanizată) de către meşterii ocazionali, fiind întrebuinţată ca instrument de semnalizare în zonele montane pastorale din nordul ţării (judeţele Maramureş, Suceava). Instrumentul nu are o dimensiune sau o formă bine definită. În condiţiile în care depăşeşte ca lungime doi metri, trâmbiţa poate avea forma unei goarne, la care pavilionul este tronconic alungit (foarte puţin evazat). La celălalt capăt, trâmbiţa are fixat un muştiuc din lemn cu o lungime de aproximativ zece centimetri şi un diametru de doi centimetri, care este folosit pentru producerea sunetului cu ajutorul buzelor. Segmentele de tuburi din tablă, care alcătuiesc instrumentul (curbe sau cele încolăcite) sunt lipite etanş cu cositor, într-o manieră de lucru primitivă. În funcţie de dimensiunea tubului sau de corectitudinea construcţiei, conform cu legile acustice, trâmbiţa emite o serie de frecvenţe, după modelul rezonanţei superioare a sunetului fundamental (un fragment al acestei scări). Întinderea instrumentului poate fi afectată în mare măsură şi de gradul de pricepere sau de competenţă muzicală pe care îl are instrumentistul. Semnalele emise la trâmbiţă sunt diverse. Ele au o linie melodică influenţată în mod semnificativ de formulele ritmico-melodice locale, care se detaşează în funcţie de zona folclorică în care este utilizat instrumentul.

Trâmbiţaș din Crasna Vișeului

Cimpoiul
Cimpoiul se compune dintr-un sac de piele de capra numit “burduf”. În acesta se introduce aerul, ca într-un rezervor, printr-o ţeava mică, confecţionată din soc, metal sau os. Pe peretele opus ţevii se află doua fluiere care comunica etans cu interiorul. Cel mai lung dintre ele scoate un sunet fix, care însoteste uniform întregul cântec al cimpoiului.

În timpul cântecului, cimpoierul strânge sub brat burduful, care împinge aerul în fluiere, iar orificiile fluierului scurt sunt manevrate cu degetele, ca la un fluier obisnuit.

La cimpoi apar și elemente de sculptură. Burduful de piele al acestuia are fluierele făcute din lemn, sculptat adesea în forme geometrice sau în forma capului de animal (de obicei de capră).

Ciimpoiul actual folosit în spaţiul românesc este construit în varianta cea mai des utilizată în momentul de faţă, în spaţiul românesc (carabă simplă cu şase orificii grupate pe aceeaşi parte a tubului şi unul plasat în zona superioară a instrumentului, în partea opusă). Scara folosită la carabă este de stare majoră. Bâzoiul cimpoiului este cea de a doua piesă cu funcţie sonoră a cimpoiului, care emite sunetul grav de ison. La vechile modele de cimpoi sunetul bâzoiului era plasat de obicei la dubla octavă inferioară a sunetului fundamental emis de carabă. Din considerente practice, legate de lungimea tubului (incomod la cântat), în cazul cimpoaielor actuale s-a renunţat la această relaţie sonoră stabilită între bâzoi şi sunetele carabei, cu toate că ea a existat în mod constant la cimpoaiele din trecut. Astfel, prin scurtarea tubului de la bâzoaiele cimpoaielor actuale, sunetul emis de acestea se află la octava inferioară a sunetului fundamental al scării carabei. În condiţiile în care, la unele melodii se ia ca centru gravitaţional sonor treapta a doua a scării (mod dorian cu subton), bâzoiul este „preparat” să emită octava acestei trepte. Acordajul se face prin ajustarea tubului rezonator al bâzoiului. La cimpoi se cântă foarte rar în momentul de faţă, instrumentul fiind folosit doar în cadrul spectacolelor folclorice. În trecut au existat o serie de variante constructive (diferenţiate zonal) ale cimpoiului românesc dar acestea nu mai sunt utilizate în practica interpretativă actuală.

O compozitie veche romaneasca interpretata la cimpoi/gaida. Din păcate sau poate din fericire, tema o puteti regăsi și în melodia „Desert Rain” a lui Edward Maya. Ion Lăceanu – Cimpoi (Desert Rain inspiration)

text cules și îngrijit de Dan Bârsan